mama își aștepta singură moartea într-un spital, într-o cameră numerotată, cu fereastră veche, înaltă, aproape solemnă precum un înger de veghe țintuit acolo demult lăsând se audă trecându-i ușor pe sub aripi primăvara care venea nu știu de unde venea și tot venea și nu se mai oprea din venit

ajunsese devreme, cu două ore înainte morții, și-a descălțat cizmele grele și lungi, și-a pus cămașa de noapte nouă, cu etichetă încă, s-a pieptănat fără chef în rugineala oglinzii și s-a întins pe cearceafurile necălcate încercând să-și amintească ceva, ceva care nu ar fi semănat deloc cu dimineața aceea. După care a început să scrie scrisori
una pentru Si ceapreadevremeplecată
una pentru Mine ceapreadeparteplecată
una pentru Dumnezeu întrebându-l
una dracului înjurându-l
una sieși, cuminte, doar două cuvinte
te iert.
lui tata nu i-a scris nimic

apoi a așezat inima, creionul și hârtia pe noptiera metalică
și-a aprins o țigară, a tras cu putere lăsând să i se scurgă
toată nicotina aceea de viață pe ciment și a așteptat.
moartea a venit cu precizie, fără multă gălăgie
îmi cer scuze, Doamnă, a spus, eu doar îmi fac meseria
i-a închis pleoapele, a pus-o pe umăr
și s-a dus

femeile de serviciu au intrat una după alta,
au schimbat cearceafurile, au măturat mucurile de țigară,
au mai deschis încă o dată fereastra deși era era era
era deschisă

și s-au dus
a venit și noaptea și s-a dus
și ziua și s-a dus și ea
și timpul și s-a dus și s-a tot dus

nu a rămas nimic din acel 'șpe de martie
decât o primăvară care vine nu știu de unde vine și tot vine și nu se mai oprește din venit