În zilele care au urmat m-am recules cu greu. Gândurile îmi reveneau mecanic, redundant, la întâlnirea de mai sus. Mi-era dificil să mă aşez la masa de scris; iar când reuşeam asta, faţă în faţă cu foaia albă, nu făceam altceva decât să ne minţim, eu şi hârtia, reciproc.
A doua săptămână abia am reuşit să însăilez câteva gânduri. Cuvintele se adunau greu, chinuite, trase de păr, ca şi cum ar fi fost gândite într-o limbă străină. Nu reuşeam încă să fiu natural. Scriam, rupeam foile de hârtie, apoi reluam. Sisific, banal. Deja mă apăsa gândul că trebuia să mă vad cu Silvia şi nu aveam nimic gata. Îmi venea să-i propun o amânare... Situaţie jenantă, dar mai onorabilă decât aceea de a mă prezenta cu mâna goală.
În camera cu douăzeci și patru de paturi, plus cabina profesoarei, a intrat tovarășa aceea blondă, cu părul numai sarmale-n foi de varză. Avea o mapă maro în mână și ținea pixul ca pe o prelungire a arătătorului, gesticulând larg, în timp ce ne-a spus răspicat că toată lumea trebuie să se adune la ora patru la rond. În costumul de pionier. Apoi a plecat să anunțe în toată colonia că se pregătește un eveniment de excepție.
În umezeala pârâului, își păstrau verdele doar frunzele de podbal. Ea părea de necuprins. Rămânea neschimbată în ritmul alert al anilor, doar anotimpurile îi transformau lăstarii rari. Tremurul cordonului, retezat atunci de o seceră, înregistra fiecare adiere, contrasta cu nemișcarea crengilor golașe. Scobitura săpată de un incendiu scotea un vuiet stins ca o chemare. Se adăposti de lapoviță în interiorul negru, căptușit cu urmele mocnirii. De sus, fulgi mari, apoși îi loveau fruntea prelingându-se ca niște broboane de sudoare. Valea adormea cernită.
La capătul orașului cineva mîngîie brațul unui fotoliu. Gura lui vorbește, ochii lui urmăresc un lucru prin cameră, mîna lui mîngîie țesătura aspră. Il cheamă peter. O umbrelă zboară prin cameră, se întoarce spre dreapta, se închide, se lovește cu vîrful de perete, revine deschisă, ca gura unui pește.
Mă scuzați.
Nu face nimic.
Imi pare sincer rău.
Dar nu face nimic. Nu se poate să vă pară sincer rău.
Dar îmi pare.
Atunci mă scuzați.
Zilele trecute, cel mai bun prieten al meu a trecut pe la mine. Am mâncat, in tăcere, o friptură, am băut un pahar cu vin și el a zis a fost bun și s-a ridicat. Din hol, s-a privit in oglinda de la baie, prin ușa deschisă, și a intrebat, trecându-și mâna pe sub bărbia rasă proaspăt, oare ce-or găsi la mine femeile frumoase? M-am uitat și eu atent la el ca să-i dau un răspuns, dar el a continuat hai că plec, că trebuie sa mă sune nevasta... Care nevastă? întreb eu mirat. Când te-ai insurat? Cum când? Oho...! îmi răspunse el distrat privindu-se in oglinda de la baia garsonierei mele inchiriate, cu chiuvetă patrată și crapatură lângă scurgere. Nu-mi spune că nu știai că sunt insurat. Am și gemeni. Cum gemeni...? încremenesc eu.
Comentarii aleatorii