O zărise în tinereţe, cu mulţi, mulţi ani înainte, după căutări febrile, o descoperise acolo unde nu s-ar fi aşteptat, într-un colţ de lumină, în văzul şi la îndemâna tuturor, asaltată de pretendenţi, agasată de insistenţe, unele obraznice, altele excesiv de timide, răvăşită de încercările repetate de agresare a intimităţii, obosită, dar în acelaşi timp furioasă, gata să sfâşie orice şi pe oricine.
Nu ştiu când s-a stins lumina, dar instantaneu m-am îngrozit, nu vedeam pe nimeni, nu auzeam nimic, nici măcar respiraţia nu mi-o mai auzeam. Primul gând a fost acela că am murit, dar deodată s-a luminat totul, ca atunci când revine lumina electrică după o pană de curent în noapte. Şi încep toate aparatele să-şi reia cursul de unde s-au oprit, frigiderul să zbârnâie, televizorul să redea emisiunea de ştiri, calculatorul să-şi lumineze ecranul.
Aspazia era, de departe, ceea ce se putea chema - la Dorna Cuci - o femeie țeapănă. De fapt, aici muierile, mai toate soții de mineri, gateriști ori țapinari, dacă nu erai de-al locului n-aveai cum să nu remarci că erau cumva în afara a ce te-ai fi așteptat. Bineînțeles, ne gândim și la sensul bun al lucrurilor. Aprige, cum le stă bine muntencelor, mașcate și cu mult roșu (natural) în obraz își vedeau de gospodărie și de plozi. Casele mari, etajate, din lemn sau din cărămidă, nu erau deloc o raritate. În grajdurile animalelor, durate întotdeauna ceva mai departe de case, puteai găsi tot de la 3-4 capete de vită în sus. Ce mai, dacă ai spune că sărăcia nu-și prea găsea sălaș în zonă, nu ai fi greșit deloc. Numai că asta însemna și trudă din greu.
"3. Temnița selectă a retrăirilor și regretelor" din volumul de debut "Să îndeplinim
... strivită pentru totdeauna de talpa zgrunțuroasă a bocancilor săi de militar.
Să mai simtă încă o dată mirosul de cafea tare, nu poșirca cu apa și cu aripioare de gândaci roșii pe care Firfirică le răspândea în celulă, dupa ce le împraștia cărnița printre măselele stricate. ”Domnu’ e servit cu chou a la crème și cu iepure fezandat și sos de iman baialdi. Fazanul e deficitar, îi lipsește ceva. La Paris, la Chez Martine, dacă prinzi așa ceva poți să îi dai ospătarului cu tava în cap. Sau la Eger, lângă Budapesta. Totul poate să fie impresionant de bine gătit, un singur fir de păr de câine sau de pisică dacă ai găsit în pește, chelnerul revine cu o tavă pe care aduce un satâr, un cuțit și o drujbă, dintre care tu nu ai decât să alegi. Prost să fii să spui nu.”.
Destul de în etate, să tot fi avut vreo optzeci de ani, Jănică Dascălu nu avea o școală anume. Cânta pe nas în strana bisericii vechi, de lemn, care luase foc nu se știe cum prin patruș-trei (pare-se bombardată de ruși). Îl puteai vedea, apoi, duminică de duminică, și în cea nouă, de piatră. Aceasta fusese ridicată mai încoace cu banii adunați, bătând țara, de Majuru – în tinerețe plutonier de jandarmi pe la București - care a și devenit, după aceea, epitrop (așa îi scrie astăzi pe crucea de la căpătâi lui Nicu Pintilie).
Comentarii aleatorii