Nuci într-un coş de răchită, pere în fructiera de argint, fragi într-un pahar,
Afine în cană, smochine pe farfurie, ciuperci puse la uscat, gutui
Între geamuri, lapte într-un vas, ciocolată fierbinte în ceaşca de porţelan,
Şi câţiva stropi de ploaie prelingându-se pe fereastra bucătăriei.
Dimineaţa aceasta mi se pare cea mai frumoasă. Are ceva blând,
Ca şi cum cineva nevăzut m-ar ocroti, ca şi cum cineva ar avea nevoie de mine.
Stau cu coatele pe pervaz şi privesc grădina înstelată
Şi ploaia care tocmai s-a oprit, şi pitpalacul sclipind în soare pe creangă.
E linişte în casa veche, e linişte în flacăra pură a secundelor care trec,
E linişte în trupul meu şi simt cum fiecare moleculă lucrează:
Oxigen şi azot, hidrogen şi carbon, natriu şi fosfor, potasiu şi iod,
Toate se amestecă şi rămân viu, şi carnea mea râde, şi oasele mele cântă,
Sunt un pian, şi respiraţia mea aleargă grăbită pe clape.
Poate vor înflori caişii. Poate un iepure enorm va veni printre straturi
Să caute varză. Poate piticul de grădină, fosforescent, va învia
Şi îmi va face semne cu mâna. Poate o veveriţă va sta nemişcată câteva clipe
Şi va încerca să-mi vorbească. Poate şi ulmul bătrân are ceva să-mi spună,
Poate că toate lucrurile şi fiinţele mă îndrăgesc şi se bucură
În această zi aurie. O să îmbrac haine de sărbătoare. O să iau flautul
Şi o să cânt până când toată grădina va dansa în lumina purpurie,
Iar casa veche se va roti ca o sală de bal. Pentru că dimineaţa aceasta
Mi se pare cea mai frumoasă. Are ceva blând, ca şi cum cineva nevăzut
M-ar ocroti. Ca şi cum cineva ar avea nevoie de mine. Departe de marele oraş,
Care aleargă în legea lui, cu o mie de decibeli, cu o mie de megatone,
Voi rămâne aici pentru totdeauna. Şi voi fi iarbă, sau copac, sau floare,
Sau cerb, sau lup, sau pisică sălbatică.