Rămase o clipă agățat între cer și mare, albatros în plutire inconștientă. Sarea îi umplea sufletul de castele și coloane umede, închizându-l în marele circuit. Era straniu, trecere în nimic inconsistent și rece ca o cavernã bolnavă. Marea își alerga valurile, lingând nisipul trist și pustiu. Iluzia vapoarelor se prelingea pe linia orizontului cu neastâmpãrul copilãriei. Își dădu drumul pe faleza roasă de arșița vânturilor, cari molfăind trecerea vremurilor.
Îți mai amintești ce cântam noi prin a șasea, așa, aiurea-n tramvai, ce știam noi!?, refrenul ăla sălbatic (așa îi spuneai) și cum toate tipele din a opta erau în nas după el (sau, mai bine zis după noi doi!) când îl fredonam pe culoar, în pauză și ele ne chemau mai aproape să le cântăm: „Tu ai focul în privire…taa-na taa-na-nana-naa-naaaaa!? Ce viață! Mă căutau să le dau discu’, dar eu n-aveam niciunu’ și lălăiam așa, în doru’ lelii, pe când ele visau la nuș’ce povești cu Feți-Frumoși pe cai verzi… Ba mă întrebau dacă nu cumva nu pot să trec pe la ele să-l înregistreze și să-mi dea o prăjitură faină de tot făcută de bunica sau mama. Da! Aș fi vrut io dar n-aveam niciun disc, darmite casetă audio, cum îmi ceruse tipa de la a VI-a D.
Nimeni nu mai știa cum începuse totul. Ne mai aminteam doar că fugeam din calea apelor. Grupuri răzlețe urcam, de multe ori în fugă, înspre locuri în care speram că apa nu ne poate ajunge. Ploaia cădea deasă, constant, impasibil, dar blândă, fără furtună, fără vreun fulger, fără vreun tunet, care să ne înspăimânte și mai mult. Dar parcă tot nu era de ajuns pentru așa puhoi de apă. Mulți vorbeau că s-ar fi fărâmat barajele din munți, iar acum apele năvăleau la vale. Alții spuneau că barajele fuseseră înghițite de mult.
Urcam. Grupul nostru fusese numeros la început, dar se rupsese în altele mai mici care apucaseră alte căi, în aceeași fugă disperată, de urcuș continuu deasupra apelor.
M-am hotărât să scriu in tren. Știu, nu e ca și când ai scrie acasă, așezat comod în fața calculatorului, cu o cafea/bere și o țigară la îndemână. Și totuși, e foarte simplu. Îți cumperi un caiet, liniat sau în pătrățele demarcate albastru, un pix sau, dacă ești norocos, un creion, mecanic sau normal, de care o fi (creionul este superior, pentru simplul motiv că alunecă pe hârtie mai încet decât pixul, lăsând timp gândului să se deșurubeze în tihnă).
Era acolo mereu, lipită de zidurile cenușii. Uneori fără vlagă, cu ochii mijiți sub ferestrele largi, alteori zâmbitoare, purtându-și pașii dezlânați prin labirintul de holuri. Îmi tresălta inima de câte ori o simțeam prin apropiere. Părea că o recunoaște și i se supune.
- De ce faci asta ? strigam în sinea mea, plină de indignare.
Inima nu-mi răspundea. Mă ignora, de parcă ar fi avut personalitate proprie. Alteori, credeam că dispăruse. Definitiv. Camerele respirau vesele. În aer se simțea bucuria. Câte o rază, furișată pe obrazul catifelat al lui Tudor, îmi smulgea de fiecare dată lacrimi. Dragoste, neputință sau obișnuință? Plângeam fără să știu de ce. Bănuiam că lacrimile mele îi hrăneau zâmbetul ei hidos.
Comentarii aleatorii