ÎNGERUL ȘI GLONȚUL

„N-a făcut în urma lui curat/Daimonul plecând/m-a luat și m-a lăsat/pradă unui gând/care îmi întărâta/toată creierimea mea”.

Ce se întâmplă cu poetul când îl părăsește daimonul? Este o întrebare pe care opera nichitiană o pune acut. Operă idolatrizată excesiv, dar și supusă unor de-mitizări – dublu proces care abia el, în complet, identifică o creație majoră. S-a spus că există multă zgură, bolboroseală fără sens în textele din ultima parte a existenței poetului. Și, probabil, cu dreptate. Unde încetează dreptatea este în interpretarea acestor derapaje. Profeții înșiși practicau bâiguiala ininteligibilă, dincolo de sintaxă și logică. Și mai ales dincolo de frumusețe. Era ceva mult mai grav în fulgerele lor sintagmatice. Pentru că limbajul lor era obligat să ne vorbească despre altceva. Sigur, asta este o comparație fără nici o valoare euristică, nu am nicidecum intenția de a face din Nichita un iluminat. Vreau doar să spun că în toate aceste detritusuri poetice se poate la o adică iscodi un sens. Și deloc unul minor. O gravitate cețoasă. S-a spus, cu o intenție puternic peiorativă: poezii făcute la beție! Se poate, numai că… Beția asta are cu totul alte conotații decât cele comune. Nu vreau să fac erudiție enumerând opere majore date la iveală sub „cutremurul nervilor” (vorbă eminesciană, scuzați) provocat de alcool ori droguri. Interesează doar că Nichita era poet și în aceste bâlbâieli din care își dădea singur seama că daimonul plecase. Cu nimic mai prejos decât textele nebuniei lui Hölderlin. Nu este riscantă paralela; pentru cel care vrea să înțeleagă situarea față de însăilarea de cuvinte fără sens aparent trebuie să fie similară. Daimonul pleacă uneori, pe anumite perioade sau definitiv. Și poetul simte asta înaintea tuturor. Mai ales înaintea criticilor. O și spune, le-o și spune celorlalți. Dacă știu să citească. De mult descoperise poetul că îngerului său îi crescuseră pene de gâscă. Tocmai de aceea asemenea texte se cuvin citite cu altfel de atenție decât cea care se îndreaptă îndeobște spre un text poetic. Ele au alt referent, ca să folosesc un termen pedant. Poezia lui Nichita e prea plină de îngeri, până la un insuportabil manierism, după gustul unora. Numai că aici nu e vorba de gust, nici măcar de o modă rapid răspândită printre poeți și poetese de folosire intensivă a îngerelilor, de care Nichita nu poate fi făcut vinovat. Poezia, după o frază răspicată spusă de I. P. Culianu, nu se face cu idei, nici măcar cu ale tribului cuvinte, ci cu fantasme. Îngerul ori daimonul nichitian este un astfel de arhetip trimițând la puritate originară și la o actuală stare de spulberare. Daimonul din această scurtă poemă ocazională (La plecarea daimonului) se grăbește, este pe fugă, s-a dat alarma generală și gata este de a-l părăsi definitiv pe bietul spirit gazdă. A lăsat însă urme, „n-a făcut curat” pentru el nu există obligatoria trecere a Lethei. Părăsirea sinelui este traumatică. Tocmai pentru că el își aduce aminte.
De aici cealaltă fantasmă, asociată îngerului, și care în aparență are foarte puțin de-a face cu acesta: glonțul. Artefact ucigător, zboară cu aceeași viteză ca și îngerul. La capătul lui se află moartea. Ca și după vorbirea în dodii a îngerului. „Se tocea de mine glonțul” este o imagine nu a penetrării, cum ne-am aștepta, ci a lentei eroziuni erotice, repetitiv mângâietoare. Exprimare a dublului esențial pierdut, daimonul este prins în obsesia gândului încremenit mortuar. „Creierimea” este, sigur, unul dintre acele cuvinte cu care poetul se juca cu bucurie infantilă neostoită. Nu știu dacă este un cuvânt fericit ales, dar oricum el provocă o întrebare: de ce a simțit nevoia poetul să inventeze acest substantiv colectiv? Poate glonțul să treacă prin „creierime”? Nu. E un fel de a te salva prin scyziparitate infinită. Iar plecarea daimonului hipertrofiază gândul unic. Obsesia.
În NOD 28 avem traseul invers: „Daimonul meu vine de departe/în gazda făpturii mele”. Gazda este, spune ultimul vers, „bărbat țeapăn și zâmbit”. Rigidizarea pe care o remarcam și în poema precedentă, și pe care o asociem metaforei obsedante a pietrei, poate cea mai insistentă din toată lirica nichitiană, este aici prinsă într-un singur epitet, „țeapăn”. Să-l lăsăm deocamdată pe „zâmbit” ca fiind lămurit de ulterioara desfășurare a gândului poetic. „și uită să spună de ce a venit” este versul care marchează cealaltă pantă a poemului. Nodul acesta este mai elaborat, desenează ambele mișcări ale daimonului. Prima: „Eu știu când vine căci mă izbește/cu ploi de stele..”. Urmează descompunerea anatomică a ființei: umflă gleznele, dă palpitații, usucă limba, spulberă ochii „ca pe două spurcăciuni ale vederii”, „își pune el cuvântul lui în creierul meu”. Regăsim cu exactitate aceeași funcție a arhetipului sfâșierii dionisiace. Cu gândirea noastră terestră observăm că atât sosirea, cât și plecarea daimonului produc aceleași efecte. Identitate esențială, mesaj pe care ni-l propune spre descifrare textul deșirat. Iar imolarea aceasta nu este decât pregătirea pentru metanoia, marea transfigurare, moartea înviere. E greu de purtat daimonul, distrugător de ființă. Avem de-a face cu o posedare descrisă aproape didactic, am spune cu un cuvânt atât de la modă o clonă, poetul este locuit („gazdă”) de către daimon. Ce vedem noi este doar o (car)casă de carne și oase care scrie și se comportă precum poetul. Dar nu (mai) este el. Este un alien (alienat, firește, multiplu alienat, cum să eviți acest joc dintre cuvinte?). Cu atât mai dureroasă va fi părăsirea carcasei de către spirit. Și zâmbetul acestei carapace țestoase îi aparține, acestui superficiu, ca un biet semn al obșteștii viețuiri.
„Și pleacă mai falnic decât tot universul/și mie îmi lasă ca amintire doar versul”. E atât de clar, că nu mai necesită nici un comentariu. Lămurim prin această lectură încrucișată și de ce n-a făcut daimonul curățenie la locul de muncă. Mai bine zis ce este cereasca murdărie care a rămas în urma lui: versuri. Se știe că biografic Nichita căpătase o ciudată aversiune față de actul scrisului, își dicta inspirațiile sau le notau ocazionalii companioni din vorbirea-i pythică, și că dintotdeauna practicase o puțin comună printre poeți indiferență față de rodul trudei sale (ori a daimonului?), risipind-o cu o generozitate mitologizată încă din timpul vieții. Putem aplica de aceea nu o hermeneutică a textului pur, ci una care să includă și biografeme esențiale, deși, sau tocmai pentru că „poetul nu are viață personală”. Dar fără această minimă contextualizare ceva din aceste texte dezarticulate se pierde spre paguba interpretului. Textele nichitiene au aspectul unei magme care curge pe panta vulcanului și se solidifică aleatoriu ici și acolo în reliefeuri/exprimări surprinzătoare. Importantă este temperatura. Am senzația că pe Nichita nu-l mai interesa „poezia”: se identificase atât de profund cu ea, încât nu se mai putea distinge el însuși pe sine. Nu-l mai interesa „să producă” poezie, cuvinte potrivite, ci să scape din magma în solidificare. Rândurile sale sunt ultrasunete inaudibile de ajutor. Într-o viață devenită o continuă, înspăimântătoare trecere prin tunelul oranj. „Fără de arme fiind, Doamne,/cum de-am putut să stârnesc/atâta groază?”