a se lua o noapte de iarnă și a se amesteca în ceainicul visului cu:
o grădină în care creșteau nu mere, ci roșii de aur
niște bunici din care: unul cu astm, care curăța mereu coaja piersicilor
celălalt bolnav de inimă, cărând mereu lemne pentru focul din sobă
și bunicile
trebăluind prin casă, prin curte
iar în urma lor:
mama tata
trenurile din vacanța de vară
o apă de trecut, un deal de urcat
apoi noi
dintr-o poză zimțată în sepia
agățați de alte tablouri mai importante
cum ar fi:
o grădină o casă o bunică rămasă singură după moartea bunicului
apoi
încă o bunică rămasă singură după moartea bunicului
apoi eu
rămasă singură după moartea bunicii
apoi cuvintele bunicii rămase singure în poarta casei din deal
și toate borcanele cu dulceață de cireșe amare
ascunse în cămara bunicii
dintr-o iarnă în care ea nu le-a mai deschis pentru nimeni
cine să mai vrea dulceață? cine, bunică, cine?
a lua, așa, câțiva oameni, vii sau transparenți, a-i așeza lângă tine
fiecare în parte, fiecare cu ale lui, în parte, lângă tine,
apoi
a simți lângă care din ei poți trece, așa, o viață, două
tu însuți
precum lângă El,
Jesus, tu însuți
Comentarii
Ecaterina Bargan -
un fel de scurgere a tablourilor imprimate în amintiri una dintr-alta, pînă la esență. astfel se acumulează nuanțe peste nuanțe, cu încărcătură personală, și astfel, următoarea față a sentimentului diferă fundamental de prima. drum fără de un țel/capăt fix, doar acea libertate de a te cufunda dintr-o iarnă în alta, cu visele îmbrățișate. s-ar mai merita prelucrate pe alocuri trecerile, elementele de legătură, însă este atît de personal și sensibil încît mă tem că dacă aș atinge un cuvînt, s-ar destrăma totul. nu știu încă dacă mă împac cu cele două puncte succesive, dar probabil au și ele un rol de însumare, un altfel de strîmtoare fluidității. mi-a plăcut sinceritatea momentelor în care te regăsești cu tine însuți.
Aranca -
Textul are textura unui crochiu interior al Nostalgiei...oare merită devoalată acea parte din noi sensibilizată la maximul existențelor noastre? Deosebit finalul: "a lua, așa, câțiva oameni, vii sau transparenți, a-i așeza lângă tine fiecare în parte, fiecare cu ale lui, în parte, lângă tine, apoi a simți lângă care din ei poți trece, așa, o viață, două tu însuți precum lângă El, Jesus, tu însuți" Acest fragment-final de altfel, nu știu de ce, mi-a amintit de poeta mea preferată, Ileana Mălăncioiu, cu poemul: "Le dernier souvenir l’espace dévorait en soi toutes les choses silencieusement je les suivais encore du regard jusqu’à l’endroit où l’on ne voit plus rien comme dans les flancs d’un animal incolore qui épuise le monde et demeure affamé au moment même où il avale tout, jusqu’au dernier être vivant jusqu’à la roche finale ayant servi de tombeau à un homme et jusqu’à la croix posée sur ses épaules une dernière fois épouvantés nous attendions notre tour l’heure approchait fantastique et sévère l’espace dévorait en soi toutes les choses et impuissants nous le regardions faire." și nu știu de ce (sau poate știu deja), în limba franceză... Peniță pentru feed-back.
alma -
Ecaterina, ai remarcat bine ca textul mai trebuie lucrat si ca nu duce, aparent, nicaieri, pare a se roti in cerc sau poate pe o spirala. Nelucrat - e anume lasat, de exemplu "langa care" - alaturare pe care nu as fi facut-o decat intentionat, in ideea de a da o nuanta de rudimentar, de materie prima, de neslefuire. Nu stiu cat am reusit si cat e artificial. Voi reveni.
alma -
Aranca, sunt onorata de prezenta ta aici si iti multumesc pentru apreciere! Poezia doamnei Ileana Malancioiu este superba! De ce nu stii... sau poate stii deja? ... in limba franceza?
Aranca -
Textul tradus în franceză de A. Bentoiu îl știam "par coeur", dar uite și textul original în românește: ultima amintire de Ileana Mălăncioiu spațiul devora toate lucrurile din el priveam în tăcere în urma lor spre locul acela unde nu se mai vede nimic ca-n pântecele unui animal incolor care mistuie lumea și flămânzește în chiar vremea în care mănâncă totul până la ultima ființă vie și până la ultima stâncă în care a fost îngropat un om și până la ultima cruce pusă în spatele său nainte de-a se duce așteptam cu spaimă să ne vină rândul se apropia fantastica oră spațiul devora toate lucrurile din el și ne uitam neputincioși cum le devoră." ...Acolo unde un text rezonează, recunosc acest lucru.
emiemi -
Apreciez mult rezonanta. Ideea mi se pare foarte frumoasa, pe cit de simpla te atit de frumoasa.A se lua asa... Nu stiu, pentru mine doar finalul mi se pare putin ratat cu acel Jesus-daca raportezi la miza intreaga a textului. Sau poate asta e efectul dorit.
alma -
Aranca, multumesc! Deosebita poezie, suna excelent si in romaneste, si traducerea! O voi retine.
alma -
Emil, ai dreptate cu finalul, o sa ma mai gandesc la el, vroiam cumva sa precizez ideea ca EL, Iisus, este cu noi insine pana la sfarsitul timpului. Veacurilor. Erei. Multumesc frumos pentru penita cu care sper sa reusesc sa dau un alt contur, mai definit, finalului!