Să-ți fi stat vreunul din casă mai mult de-o săptămână cu ochii pironiți în grindă, și dacă nici n-ar mai fi pus nimic în gură de alte câteva zile, atunci sigur te făceai c-o vizită din partea Părintelui Glodeanu. Pentru mult trebuinciosul „cetit”, dar și pentru a da povețe de rutină duhovnicească, asociate spovedaniei finale. Așa, ca să poată păcătosul să-și dea ușor duhul și să nu chinuie. Ce urma, se știe…
Chiar dacă am avut multe lucruri de rezolvat la firmă, nu am uitat de vocea misterioasă de la telefon, „Silvia”. Încercam să mi-o amintesc atunci, în momentul lansării primului meu volum de poezii, însă doar zâmbetul ei îmi rămânea. Am căutat şi printre fotografiile din sală: nu apărea. Cu Victor am ţinut foarte puţin legătura după terminarea facultăţii. M-a surprins că a fost prezent în sala în care am lansat prima mea carte de poeme. Ne înţelegeam bine în facultate. Era un tip fantezist, deschis la minte, plăcut de femei, superficial şi puţin profitor, aş putea spune. Avea mereu mai multe iubite deodată. Reuşea să se descurce de minune, cel puţin eu n-am auzit vreodată ca una dintre ele să afle de cealaltă. Ştiindu-mă interesat de situaţii picante, îmi arunca uneori câte o pastilă.
Deşi indiciile îi persistau prea bine în minte, recunoscu destul de greu casa. Dacă nu ar fi promis că va veni negreşit, ar fi făcut cale întoarsă fără să forţeze poarta. Ar fi strigat de câteva ori, ca pentru sine, şi ar fi coborât dealul cu inima uşoară. Zdrobi sub tălpile pantofilor fructele ca nişte bobe de granat; cădeau dintr-un cireş prea înalt pentru a încerca cineva să i le culeagă. Crengile grele odihneau prieteneşte pe şindrila acoperită de muşchi. Pe alocuri, vălătucii lipsiţi de protecţia spoielii de sineală lăsau vederii lutarul mâncat de cari sau modelul nuielelor de alun.
Despre Lache al lui Manu unii ar putea spune, de te iei cu ei în vorbă, că nu au prea multe cuvinte de laudă. Ba chiar că, în anumite împrejurări, s-a făcut de panaramă în sat. Alții, măcar doi din trei, din contră, zic că obștea se poate mândri cu unul ca el pentru că și-a crescut bine copiii și lasă și ceva gospodărie. Acuma, ce-i drept e drept, îl puteai vedea desișor pe la crâșmă. De aceea s-a și ales și cu un alt nume decât cel din buletin, Manu Trascău, mult mai cunoscut. L-a “aranjat“ unul pocit rău la gură, pentru că, deși trecuse de atunci 20 sau 30 de ani, nimeni nu-i mai spunea altfel. Nici măcar poștașul ori preotul paroh. De fapt cu biserica nu prea avea el multe în comun. Poate și din cauză că de la casa lui până la biserică erau trei crâșme.
Numai mie putea să mi se întâmple una ca asta. Nu, nu vorbesc despre faptul că am un pitic, asta în sine de la o vreme nu mi se mai pare atât de îngrijorător, am mai vorbit eu cu unii și alții și am descoperit că e deja ridicol și desuet că eu am numai unul. Am un prieten care se conversează cu vreo trei-patru dimineața când se bărbierește (eu cred că îi și vede în oglindă, dar nu mi-a confirmat), la prânz are o pitică favorită care îi face zâmbre când mănâncă și seara... seara pot numai să-mi închipui ce orgii au loc în apartamentul lui cu două camere, două pisici și jumătate (încă n-a terminat partajul cu fosta lui prietenă), un hamster și-un laptop. Dar să revenim. Deja mă simt complexată cu piticul meu, cred că unii ar spune chiar că e cam ratat...
Comentarii aleatorii