Albastru vișiniu risipit aiurea în zare, o cerneală amestecată fugitiv de un elev. Pe ici pe colo câte un punct mai albicios pare să străpungă orizontul lăsând parcă pansamente pufoase care aduc aminte trecătorului că nu e singurul care simte nevoia să-și camufleze rănile. Cu plasturi desenați, cu tot felul de animăluțe. E o zi ploioasă. Mult soare. Mult prea multă agitație în trolee. Trecătorul merge liniștit în localul preferat să consume băutura favorită. Mâine ar trebui să fie ziua lui, dar în afară de doi prieteni nu mai știa nimeni asta. Nici nu dorise să se afle. Respira haotic, se apăra de ploaie făcând pași mari și repezi pe lângă clădirile mohorâte. Quo quadisul era aproape, însă tot nu reuși să se mențină uscat. Intră în bar. Își aminti că uitase pălăria acasă...
O bucată de carton îngălbenită de vreme și de vremuri, o fotografie din care te privește o femeie mărunțică, cu tenul măsliniu și părul negru, strâns și prins la spate în doua coade lungi, împletite, care-i încalecă umerii și se revarsă pâna la mijloc ca niște bretele. Poartă conci – un complicat aranjament din șuvițe de păr împletite în creștetul capului- purtat de femeile moațe măritate.
Bărbatul este foarte înalt și blond, sau așa pare în fotografia sepia. Are mustață a la’ Franț Josef, împăratu’ de la Viena vremurilor lor.
Ochii femeii sunt ochi de copil, mari, deschiși la culoare, bănuiți a fi nepermis de albaștrii.
Pe un scaun, între ei, în picioare , un copil- o fetița blonda, cu ochi care te fac să zăbovești, cercetându-i cu fascinație.
A răsărit luna... Ea cunoaște povestea fiecărui lucru care s-a pierdut pentru totdeauna... Prin fața ei trec, spre palate cu vârfurile în nori, caleștile de aur și de argint ale primilor, dar și ale celor din urmă povestitori...
La început de noapte, luna-și traversează grădina ca să guste din cuvintele coapte, în a căror sevă îi stau frumusețea și puterea multă, apoi se așează pe cer și ascultă... Cum se apropie caleștile, cum suduie vizitii, cum se dau jos întâi domnișoarele și pe urmă copiii. Iar, la sfârșit, cei ce se înclină și istorisesc peripețiile unui așa drum - aproape nepământesc.
Un transfer, la spartul târgului, de la un liceu la altul, trebuie că-i dubios din cale-afară. Și zic asta pentru că, atunci când se apropie bacalaureatul, nu se mai trag sfori pentru mutări, oricât de bună ar fi o școală. Însă, trebuie să spunem că ne aflăm undeva spre sfârșitul anilor 70, iar la școala în chestiune miza absolvirii era una aparte: până și ultimul absolvent primea repartiție la uzina de vagoane pe lângă care ființa, pe un post de lăcătuș, strungar, frezor, electrician ș.a.m.d. ori la vreun triaj din orașele „nod de cale ferată” din țară. Într-un an-doi intra în partid, primea casă „la bloc”, urma cursul de maiștri, ce mai, ca ceferist, era un om făcut.
Azi am ras aproape un minut, din toata inima. Apoi, mi-a fost rusine. M-am oprit cand a inceput sa-mi fie rusine. Eram pe munte, in parc, si cineva a spus o gluma buna. Acum doua zile, cand am iesit de la ambasada, am zambit. Cateva secunde. Zambet adevarat. Apoi, mi-am adus aminte cat radeam eu de mult si de tare, galgait, si mi s-au umplut ochii de lacrimi. Ambasada da intr-o straduta in panta, era vant cu soare si nimeni in fata mea, in spatele meu, alaturi. Mi-a fost rusine ca mi s-au umplut ochii de lacrimi. I-am deschis cat am putut de tare ca sa nu curga nici macar o lacrima, sa nu cumva sa se prelinga vreo lacrima.
Comentarii aleatorii