Bătrânele îşi plecară capetele şi înaintară. Înfipseră bastoanele în ţevile-suport din colţurile ringului, apoi păşiră pe suprafaţa de gresie şi se opriră în faţa bărbaţilor.
Nasturii sacourilor se desfăcură, cămăşile foşniră trase pe braţe, încheieturile noduroase se flexară sub bretelele maiourilor umezite de sudoare şi piepturile slăbănoage, tivite cu păr rar, se umflară, clătinând din pielea flască a pectoralilor.
Ceasul anunța ora 07.30. Micul Iuda vru să seteze alarma la nivelul 5, pentru că melodia silențioasă n-ar fi reușit decât să-i strecoare încă un vis psihedelic în somnul matinal. Deocamdată se rezumă să-l oprească. Altfel, avea să sune peste încă 10 minute, încă 10 minute, încă 10 minute…
Luă o țigară din pachetul cu dinți stricați și se duse dezbrăcat pe balcon, trăgând după el un aer ciufut de dimineață.
Din blocul alăturat îl văzu ieșind pe bătrânelul care adoptase un câine vagabond. Cei doi se scoteau la plimbare în fiecare dimineață, la aceeași oră, același minut. Știa asta, pentru că îi urmărise câteva zile la rând. Fără să vrea, bineînțeles.
"2. Miss Management" din volumul de debut "Să îndeplinim dorințele prostscrișilor&quo
îi plăcuse de ea de când o zărise prima dată în cartier, dimineața la opttreizeci, înaltă, blondă, cu părul puțin peste umăr, îmbrăcată cu paltonul alb, trei sferturi și cu cizme elegante, negre, până la genunchi, trebuie că e un fel de secretară sau contabilă pe undeva. pe urmă a întârziat el puțin ca să o vadă unde intră, la bancă, așa cum a zis el de la bun început. când a venit vara a văzut-o mai bine, avea picioarele neobișnuit de subțiri, sânii mici, aproape inexistenți, dar distincția și-o păstrase, de ai fi zis că pe unde trecea ea lăsa în urmă parfumuri de trandafir.
n-ar fi fost mai bine să fie toti lăsaţi să fie un pic ciudați?
Într-o jumătate de oră, din partea spitalului Psihiatrie II este trimisă o ambulanță. Din ea coboară doi asistenți de salvare și un medic. Luiza însă se liniștise. Cei trei împreună cu Ada intră în camera de cămin unde găsesc geamurile și pereții mâzgâliți cu partituri, note muzicale, instrumente și desene, la care Luiza lucra asiduu până în momentul în care ei au intrat. Medicul o privește sec și înainte ca ea să spună ceva îi administrează un sedativ. În treizeci de secunde Luiza alunecă de-a lungul peretelui pe podea și în tot acest timp șoptește:
- Nu mă sedați, lăsați-mă. N-au ce să ne facă. Mă iubește. Liniștește-te!
Limba română este ca o duminică… Ei, ce vrea să spună poetul aici?” întreabă profesoara. Elevul însă întîrzie să răspundă. Era unul dintre aceia cărora profesorii le spun “brînză bună în burduf de cîine”. Totuși răspunsul n-ar fi fost o problemă pentru el. Atunci de ce nu răspunde? O tăcere nepermis de lungă amenința să strice bunul mers al lecției.
“Hai, Mihăiță!” zice profesoara, apelînd inconștient la acest diminutiv. Era un mesaj ascuns de simpatie, știut fiind că la această vîrstă toți copiii sînt îndrăgostiți un pic de profesoarele tinere și frumoase, cum era ea, la fel cum bolnavii simt o tandrețe mocnită față de surorile ce-i îngrijesc.
Comentarii aleatorii