Amintirile Alexandrei erau ca bălțile. Multe, tulburi și pline de mormoloci. Asculta mult Nicu Alifantis, Toto Cutugno, Pink Floyd. Roger Waters era idolul ei. Tot ce cânta Pink Floyd era genial. De Cutugno fusese ușor amorezată. Iar odată purtă o casetă cu Alifantis într-o plasă goală până la o prietenă.
Copilărise frumos. Era din Mangalia. Mergea la bunici des. Mai ales iarna de crăciun. Acolo, pe străzile Sebeșului se plimba singură. Îi plăcea mult în cimitir. Mai consuma și alcool. Atunci devenea haioasă. Scotea chestii de genul: patru morți cărau o groapă. Cețurile din iernile fără zăpadă. Le adora. Adora Bacovia și Cioran. Cânta la flaut. Frumos. Spunea bunicul ei.
Zilele trecute, cel mai bun prieten al meu a trecut pe la mine. Am mâncat, in tăcere, o friptură, am băut un pahar cu vin și el a zis a fost bun și s-a ridicat. Din hol, s-a privit in oglinda de la baie, prin ușa deschisă, și a intrebat, trecându-și mâna pe sub bărbia rasă proaspăt, oare ce-or găsi la mine femeile frumoase? M-am uitat și eu atent la el ca să-i dau un răspuns, dar el a continuat hai că plec, că trebuie sa mă sune nevasta... Care nevastă? întreb eu mirat. Când te-ai insurat? Cum când? Oho...! îmi răspunse el distrat privindu-se in oglinda de la baia garsonierei mele inchiriate, cu chiuvetă patrată și crapatură lângă scurgere. Nu-mi spune că nu știai că sunt insurat. Am și gemeni. Cum gemeni...? încremenesc eu.
Devenise obișnuită ieșirea pe fereastră în aerul parfumat de regina nopții. Se asigura că este singurul care nu doarme și se strecura ca o umbră în lumina lunii, călcând menta din fața casei. Își lua ustensilele și evita poarta zgomotoasă lăsându-se să alunece, pe o creangă lăsată de vișin, în șanțul cu urmele ultimei ploi. Simptome doar de el știute îl mânau să străbată kilometri de luncă, să-și aștepte pe malul apei criza. După linia ferată, trebuia să străbată barajul de ceață. Prea puține indicii ale drumului ocolitor de stâni i se înfățișau în iarba udă.
… Despre tat-su, Ionaș Târleanu avea vești din cele mai proaste. Viliță se apropia de-acuma de 70 de ani și aproape că nu mai putea vorbi. O gheară de fier i se pusese în gât și abia mai putea trage câte un pic de aer în plămâni. L-a adus în Capitală, în ultimul hal, la unul din marii specialiști. Cancerul își făcuse de cap cam prin tot gâtlejul și acum o lua tare, la vale. În mai puțin de un sfert de ceas i-au crestat pe viu gâtul, introducându-i un tub de plastic în trahee. Numai așa a mai putut respira în restul de zile care l-a avut. Banii lui fiu-su, generalul, n-au ajutat la nimic. După un tratament radiologic de câteva săptămâni, care, vorba chiar unui doctor de acolo, ”ajută cât o frecție la un picior de lemn”, Viliță s-a dus în lumea celor drepți.
Am 50 de ani şi stau în gazdă. Ruşinos, dar în fine... nu mai contează. Am pierdut tot din cauza crizei şi ştiu că sunt prea obosit să o mai iau de la început. Consolat doar parţial, am rămas totuşi românul care se respectă cu ce i-a mai rămas: o demnitate aproape iluzorie. Spun iluzorie, pentru că practic există numai în mintea mea. Nu mai are cine să o vadă. Fosta mea familie s-a volatilizat undeva într-un spaţiu al stabilităţii pe care eu, unul, nu am mai putut să-l ofer. Trădători, dar îi înţeleg, e şi vina mea. Cred că m-au şi uitat. Nici mobil nu mai am şi chiar dacă aş avea, la ce mi-ar folosi? Socializarea mea se rezumă la memorii. Semnele se traduc prin indiferenţa translucidă, mai exact nepăsarea din jur. Nici n-ar putea fi altfel.
Comentarii aleatorii