Ar fi putut atunci să i se schimbe destinul? Se întreba Ana gândindu-se la călătoria ei la Viena cu expoziţia de pictură. Fusese o şansă ratată, aşa cum ratase ea totul în viaţă sau, şi ratarea era ceva determinat în destin?
Bucurie, speranţă, vis; acesta fusese drumul după ce a trecut de vama românească. Era singură în compartiment, doar ea şi gândurile. Un bec chior în plafon era pentru ea o înşiruire de candelabre de cristal. Vis a vis, prinsă de perete, o oglindă ceţoasă căpătase dimensiuni monumentale, multiplicări în spaţiu şi o ramă aurită.. Îi părea că se află într-o sală de bal, muzica lui Strauss îi răsuna discret în urechile minţii, pe ritmul roţilor de tren. Ea valsa în rochia ei de borangic, ţesută manual, cu un prinţ fermecător: blond şi cu ochii albaştri. O scenă roz: ei doi(ea şi prinţul) printre trandafiri. O scenă bleu: tot ea alături de prinţ, pe Dunărea albastră. Alte scene multicolore: i se ofereau, la alegere, ateliere luminoase de pictură. Îşi imagina cum va fi rugată să rămână la Viena. Îşi făcea planuri: ce să accepte şi cum să refuze celelalte oferte, în mod politicos.
A ajuns la Viena. Primul drum l-a făcut la Ambasada română, condusă de ataşatul cultural care o aşteptase la gară. Aici, în mod surprinzător pentru ea, deşi ar fi trebuit să ia în calcul această posibilitate, i s-a cerut să arate biletul de întoarcere în ţară. Nu avea. Nu îl cumpărase. I-a arătat doar biletul utilizat.
- Nu se poate aşa ceva! se uimise piţigăiat ataşatul cultural. Răsucise biletul de tren, utilizat, pe toate părţile, doar, doar, ar fi găsit ceva pe undeva care să arate că este valabil şi pentru întoarcere. Era un simplu bilet Bucureşti-Viena şi nimic altceva. Ataşatul se simţea confortabil la Viena. “Mama lor de capitalişti, o duc bine!” Îşi spunea ades, în sine, cu ciudă. - Nu se poate aşa ceva!- repetă încă o dată, din ce în ce mai uimit şi cu o furie crescândă. O asemenea problemă putea să iasă rău şi pentru el. Putea să fie rechemat în ţară.
- Tovarăşa eşti inconştientă?! Cum adică să nu ai bilet de întoarcere?! Auzi, dacă nu faci rost de bilet până îţi expiră viza, trebuie să te trimitem în ţară cu ordinul ministrului. Ştii
ce înseamnă asta?
- Nu! Răspunse ea cu o mutră tâmpă.
- Înseamnă tovarăşa că eşti o trădătoare. Tonul devenise grav, sacadat, ameninţător.- Că ai vrut să fugi, tovarăşa. Să trădezi încrederea Partidului. Partidul care a avut încredere în dumneata, chiar.., făcu o pauză; ridică sprâncenele şi degetul arătător de la mâna dreaptă, ca într-o poză de-a lui Ceuşescu apărută prin ziare: - chiar dacă nu eşti membră de partid, tovarăşa. Uite: deschizi o expoziţie în cadrul schimburilor culturale, Ambasada te sprijină. Unde îţi este recunoştinţa, tovarăşa!? - spuse patetic ataşatul. Continuă apoi în acelaşi ton: - Dumneata faci de râs poporul român. Eşti o tră-dă-toa-re, tovarăşa!
I se dăduse timp până la expirarea sejurului să rezolve problema cu biletul. Nu puteau contramanda expoziţia, era oficială. Iar viza ei era legală. O săptămână nu aveau ce să-i facă. Dar frica îi pusese din nou inima în cătuşe.
Au îmbarcat-o în maşina ambasadei şi au dus-o la hotel. Asociaţia de prietenie cu Romania, care făcuse invitaţia, îi asigurase cazarea pentru şapte zile la un hotel pentru tineret. Cazarea fusese plătită pentru respectiva săptămână, masa în schimb, o privea personal. Regreta că nu păstrase resturile din mâncarea luată de acasă pentru drum. Le aruncase iresponsabil pe fereastra compartimentului, înainte ca trenul să ajungă în gară la Viena.
La hotel i se dăduse o cameră pentru o singură persoană, situată la ultimul etaj. Era o cameră excesiv de mică şi foarte întunecată. Fereastra avea gratii negre, priveliştea era spre o curte interioară cu ziduri cenuşii. A ieşit să se plimbe. Primul drum a fost la Catedrala Sfântul Ştefan; vroia să se roage. Spaima înmagazinată metodic, exponenţial, în ţară, lucrase coroziv asupra ei, pe dinăuntru. Trecutul şi viitorul deveniseră una în acest prezent, care-i părea doar un mare semn de întrebare. Ce va urma?
Nu avea bani, doar vreo 500 de lei pe care îi cususe maică-sa într-un buzunar interior, să nu fie găsiţi la vamă. Suma obţinută la casa de schimb fusese mică. A cumpărat cu ea doar o hartă a oraşului. Trebuia urgent să facă rost de bani. Avea o rochie dintr-un borangic deosebit de fin: rochia ce putea fi ascunsă într-o coaje de nucă, din basmele româneşti cu zâne; rochia în care se visase învolburându-se în paşi de vals, prin săli cu oglinzi aurite. S-a hotărât să o vândă. A găsit un magazin second hand sau mai bine zis un magazin de vechituri. Patronul nu era acolo, doar vânzătoarea, o tânără cu ochii negri înfăşurată într-o stofă de culoare închisă. I-a oferit pe rochie cât dăduse pe o bucată de hârtie, cât o costase harta Vienei. Bună afacere pentru ea. A plecat.
În tren cunoscuse o bătrânică foarte simpatică care se urcase de la Budapesta. Mergea în Austria undeva la băi. A sfătuit-o să apeleze la Caritas pentru ajutor şi i-a dat adresa. Aşa că s-a dus acolo. Un preot cu sutană neagră, mai bătrâior, tocmai prezenta o pereche de ţărani maghiari. Stăteau cuminţi cu mâinile în poală, în timp ce preotul îi lăuda funcţionarelor de la birouri. Buzele funcţionarelor le zâmbeau amabil, gura preotului vorbea repede. Feţele ţăranilor aşteptau. Au fost foarte bine primiţi. S-a uitat şi ea rugător la preot. Ochii ei spuneau: „prezintă-mă şi pe mine părinte şi eu sunt credincioasă şi merg duminica şi de sărbători la biserică! Dacă nu fac rost de bani pentru biletul de întoarcere, voi fi întoarsă în ţară cu ordinul ministrului şi declarată trădătoare.” Ochii preotului nu au băgat-o în seamă; au trecut mulţumiţi pe lângă ea, fără să-i arunce vreo privire. Ea nu făcea parte din parohia sa. A zâmbit şi ea funcţionarelor; o încercare timidă de simpatie politicoasă. I s-a răspuns cu o încruntare şi o privire plină de stupefacţie. Cum era posibilă atâta obrăznicie! Între ele era o mare diferenţă, nu numai geografică, ea venise acolo să cerşească. Au urmat câteva întrebări prin care urmau să verifice dacă era catolică sau nu. O funcţionară plictisită îi puse o întrebare, pe un ton ameninţător:
- Ai cumva de gând să rămâi în Austria?
Dacă ar fi spus da, poate ar fi fost salvarea. Şi ar fi spus da. A reţinut-o doar atitudinea lor plină de superioritate şi dispreţ, ce o făcea să se simtă cu adevărat o cerşetoare umilă. Un soi de mândrie fierbea în ea. A luat cei 250 de şilingi şi a plecat pe jos.
Pentru biletul de tren îi trebuiau mult mai mulţi bani. Renunţase, din prima zi, să îşi mai cumpere mâncare. S-a oprit pe o bancă în parculeţul din faţa bisericii Karlskirche. Într-un mic bazin se adunaseră raţe sălbatice; o bătrânică, purtând o pălărie cu pană de cocoş, le arunca de mâncare. Turişti, tolăniţi la soare, ronţăiau sandviciuri. Era plin de magazine care vindeau sandviciuri şi salate şi prăjituri... Privea turiştii care înfulecau, privea copiii care alergau şi se învârteau în cercuri, multe, multe cercuri trasate în viteză de trupurile lor... Bazinul cu raţe era rotund ca o farfurie cu supă, pălăria cu pană de cocoş a doamnei era rotundă şi aurie ca o pâine, cupola bisericii era rotundă ca un piept de pui fript,.. foamea ei era rotundă şi se învârtea prin stomac chiorăind. I se făcuse rău. Nu-şi mai simţea stomacul, dar îi tremurau picioarele, foamea se lăsase grea, în ele. În ochi îi zburau în zig-zaguri rapide, zeci de licurici punctiformi. Lângă ea, un copil mânca ciocolată şi se hârjonea cu un căţel lăţos. O bucată din ciocolată se rupse şi căzu sub banca pe care stătea. După ce a plecat copilul şi câinele, s-a aplecat şi a ridicat pe furiş ciocolata de jos. Ştergând-o bine cu batista a băgat-o în gură. Mesteca încet, cu salivă multă.

Întâlnise un român stabilit la Viena; se întâmpla să mai auzi şi româneşte pe stradă. Aflând cu ce se ocupă, a invitat-o la pizzeria lui. Pregătea şi servea soţia sa. Era o încăpere foarte mică cu doar trei mese. Pereţii erau transformaţi în simeză. A strigat-o pe nevastă:
- Hilde avem musafiri. Domnişoara este din România şi e pictoriţă.
- Poate i-o fi foame! A zis femeia, destul de plinuţă şi cu aspect jovial, privindu-i faţa palidă şi ascuţită.
- Nu-i e foame! N-a venit aici să mănânce, i-a răspuns acru soţul. - Avem de discutat afaceri.
Vrea să cumpere vreo lucrare, şi-a imaginat Ana. Norocul ei că l-a întâlnit.
- Să o servim totuşi cu ceva,.. a insistat soţia.
A servit-o cu două felii subţiri de brânză telemea şi o roşie. Deşi era flămândă nu a vrut să arate. S-a străduit să mănânce liniştit. L-a rugat să-i aducă şi un pahar cu apă. Apa îi umplea locul rămas gol din stomac. Şi a mai cerut un pahar.
- Mă interesează arta! a zis serios patronul pizzeriei răsfoind caietul cu desene, caiet ce îl purta mereu cu ea. Îmi place cum lucrezi. Am să-ţi fac o propunere: aş putea să te găzduiesc aici. Îţi instalez un şevalet, cumpăr culori şi pânze... Tu trebuie numai să lucrezi.
Iniţial i-a surâs ideea. Dacă ar fi avut unde să stea şi să lucreze, ar fi fost excelent.
- Ştii, i-a zis el, ţi-aş pune un pat pliant în spatele perdelei. Ziua îl strângi ca să poţi lucra. Desigur, lucrările mi le dai mie.

Privea prin încăperea mică să caute perdeaua. În fundul sălii era o perdea de pânză albastră; în spatele ei, întradevăr, un mic spaţiu. Spaţiul avea doar un metru jumătate adâncime şi tot atâta lăţime. Un pat pliant ar fi trebuit pus pe diagonală, iar picioarele i-ar fi ieşit prin perdea.
- Ai mai ajuta-o puţin şi pe soţia mea, a continuat.- Puţină curăţenie acolo,.. după ce pleacă clienţii.
A tăcut. Îl privea: mic, rotund, mâinile cu degete scurte se frecau între ele ca şi cum ar fi trebuit să se cureţe de ceva. Ochii îi erau uşor exoftalmici. Privirea fără culoare.
- Vă fac un portret. A lucrat repede. - Păstraţi-l, pentru amabilitate, i-a zis.

A sosit şi ziua vernisajului. Ambasada a organizat un bufet cu produse culinare şi vinuri româneşti. Atunci s-a petrecut ce se întâmplă peste tot în lume, imediat ce s-a declarat deschisă expoziţia, toată lumea s-a repezit la bufet. Privea uimită cum totul dispare. Ea trebuia în acest timp să dea tot felul de explicaţii despre lucrări, unora sau altora. În tot acest timp saliva; nu de poftă, căci i-ar fi fost indiferent ce mănâncă, numai să mănânce ceva, ci de foame. Vorbea gândind că poate cumpără cineva ceva. Spera. Când masa s-a golit, toţi s-au pregătit de plecare şi s-au urcat în maşinile personale sau oficiale. Ea a rămas. A rămas cu picioarele ei obosite în pantofii, “buni”, cu toc cui. Drumul pe jos până la hotel era lung. Îi venea să-şi scoată pantofii şi să o pornească în picioarele goale. Dar îi era ruşine. De cine? Nu primise nici o ofertă de cumpărare a vreunei lucrări. Numai felicitări. Îi expirase şi cazarea plătită. Îi expirase şi timpul oficial de şedere în Viena. Pentru oficialităţile de la Bucureşti era de acum o persoană fugară. Ce voi face? - se întreba. Teama avea de acum colţi de câine şi o muşca de picioare.

Iat-o din nou la Stephansdom. Oricum era în drumul spre hotel, iar picioarele o dureau teribil. Trebuia neapărat să se aşeze jos undeva. Frica îi tremura în lacrimile ascunse în ochi. Ochii căutau cu disperare o susţinere de undeva, chiar şi dintr-o liturghie în tăcere. Se aşezase comod scoţându-şi, discret, călcâiele din pantofi pe sub scaun. Privea plină de speranţă preotul ca şi cum el i-ar fi putut aduce salvarea. Preotul care se îndrepta cu paşi mărunţi şi târşâiţi spre altar, era un bătrânel. Un bătrânel cu un surâs împietrit atârnat de obraz, ca un afiş strâmb, prins doar într-un bold, pe un avizier la un cămin de bătrâni. Nu părea să vadă şi să audă nimic şi pe nimeni. A plecat. În stradă un individ într-o togă romană, cu o cunună de lauri artificiali pe cap vorbea unor trecători. Puţin mai departe era o fanfară. Muzicanţii în costume tradiţionale cu pantaloni scurţi, cântau un marş suflând în tromboane. Ceva mai la vale, într-un părculeţ, se juca un spectacol interactiv, pentru copii.
A pornit mai departe, spre hotel. Nu vroia să se însereze prea tare. Îi era teamă de întuneric. Conform educaţiei primite, o fată serioasă nu avea ce să caute, singură, pe străzi după ce se întuneca. În dreptul intrării unui magazin a zărit pe jos trei hârtii de câte 10 şilingi. Putea să-şi cumpere pâine pentru 3 zile. Poate şi câteva felii de parizer. Cu o zi înainte simţind că leşină de foame, intrase într-un magazin să-şi ia o chiflă. Vânzătoarea a întrebat dacă doreşte să-i facă un sandvici. De ruşine a spus da. A cerut o felie de parizer. Ea i-a pus trei. I-a dat şi două banane. Nu a vrut să primească nici un ban. Cred că îi fusese milă de figura de câine flămând a Anei. Ura statul român care îşi transformase cetăţenii în cerşetori. Scoţând din geantă pachetul cu rochia, i l-a întins. L-a luat. Până să înţeleagă despre ce este vorba, Ana ieşise deja din magazin.
Îi era ruşine să se aplece să ridice banii! se gândea la un vechi truc dintr-un film cu Chaplin: să scoată batista şi să o lase să cadă pe jos. Dar tocmai când era pregătită, altcineva zărise banii şi îi ridicase bucuros, fără să-şi facă probleme. Ridicase şi ea ochii. Brusc o cuprinsese o stare neplăcută de panică. Întâlnise privirea, fixă a unui bărbat, aţintită spre ea. Tresărirea fusese vizibilă şi pentru el. Încercă să facă o mişcare spre ea, ceea ce îi mări spaima. Aproape că a început să alerge. Nu era lămurită ce anume îi determinase o asemenea reacţie. Dar parcă se făcuse noapte, ca la Bucureşti şi ochii acestui bărbat sclipeau ca farurile maşinii negre ce era mereu parcată la colţul străzii. Se străduia să se strecoare prin mulţimea turiştilor, dar se tot lovea de ei. Avea în continuare impresia că privirea întunecată a bărbatului aceluia i se agăţase ca un cârlig de spinare. Desigur, se anunţase deja la Bucureşti că nu-şi cumpărase bilet de întoarcere. Dacă individul fusese pus de securitate să o urmărească fiind considerată trădătoare de ţară şi duşman al poporului? Felinarele erau aprinse, vitrinele şi ele străluceau. Umbrele se jucau cu trecătorii pe asfalt: când lungi, când scurte, când doar o masă compactă. Clădirile deveniseră suprapuneri de proteze dentare, cu şiruri de dinţi ştirbi, pe ici, pe colo.
Oamenii vorbeau o limbă necunoscută, creând un zgomot de fond abstract, accentuându-i starea de spaimă şi nesiguranţă. Aproape se ciocni de un tânăr. O întrebă de o stradă.
- Sunt turistă şi nu cunosc bine Viena, – îi răspunsese grăbită.
Zâmbi amuzat deoarece şi el era turist. Şi pentru că erau amândoi străini, se prezentă simplu şi o invită la o cafea. L-ar fi refuzat politicos. Era drăguţ cu aerul lui deschis, cu ochii luminoşi la fel ca şi zâmbetul. Nu ar fi putut merge însă la o cafea cu un necunoscut întâlnit întâmplător pe stradă. Principiile bine întărite prin educaţie, nu-i permiteau. În clipa aceea întoarse capul: urmăritorul era acolo, la un metru de ei. Atunci a acceptat să intre în cafeneaua în faţa căreia se aflau.

Stătea la masă vis a vis de tânărul pe care nici nu ştia cum îl cheamă. Din cauza emoţiilor nu fusese în stare să îi reţină numele. Se uita la ceaşca cu cafea şi se întreba câţi bani or să-i mai rămână. Nici vorbă să accepte să-i plătească străinul. Nu era o femeie uşoară. Se aşezase special cu faţa spre fereastră, ca să poată supraveghea ce se întâmplă afară. Personajul era tot acolo şi o fixa prin geam. Străinul din faţa ei zâmbea. Avea un zâmbet plăcut care părea sincer. Dar ce căuta ea cu un individ necunoscut, cu atât mai mult care arăta şi bine, într-o cafenea? Dacă era înţeles cu primul? Dacă totul fusese un plan al celor doi ca să o prindă şi să o lichideze? Dunărea nu era departe, afară era întuneric, maşinile treceau în mare viteză... Simţea panica cum creşte, devine lungă şi lată întunecând întreaga cafenea. Inima îi sărea din piept şi fugea nebuneşte să se ascundă în spatele ochilor. Limba înţepenise în spatele dinţilor strânşi, dinţii se pitiseră în spatele buzelor livide. Picioarele nu mai erau acolo, se topiseră sub masă. Era doar ea faţă în faţă cu necunoscutul. Tânărul a înţeles, din fragmente de fraze, că venise să asiste la nişte conferinţe despre protecţia speciilor pe cale de dispariţie. Printr-o străfulgerare a minţii, aproape paralizată de groaza momentelor prin care trecea, l-a întrebat dacă nu cumva vorbeşte franceza. Răspunsul afirmativ i-a bucurat pe amândoi. I-a povestit că este biolog şi a călătorit prin jungla amazoniană, prin Africa şi Asia. Era fermecător prin modul lui de a povesti, recreând din cuvinte şi gesturi o lume fascinantă. O făcuse să uite de frică şi de ciudatul cu privire neagră care ar fi putut pândi afară. Timpul trecuse repede. Se făcuse destul de târziu. S-a oferit să o conducă la hotel. Pe drum i-a vorbit puţin despre expoziţia ei şi l-a invitat să o viziteze. A acceptat bucuros, tot nu avea nimic interesant de făcut după conferinţa la care urma să asiste a doua zi.

Nu ştia de ce, dar în noaptea aceea a dormit fără să mai îi fie teamă. S-a trezit optimistă de dimineaţă. Avea o presimţire că totul o să fie bine.
A mers din nou la Stephansdom. Era o liturghie normală care se oficia la altarul central. Nu înţelegea mare lucru. Dar câteva cuvinte îi deschiseseră inima şi memoria. Se expunea textul biblic în care Iisus le predica ascultătorilor Săi: "şi care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul său pâine, oare îi va da piatră?" Aceste cuvinte păreau că îi erau adresate. Dar îi era frică, totuşi, să se încreadă în ele.

S-a dus la Galerie unde o aştepta un client. Un bătrânel însoţit de soţia sa cumpărase un peisaj din Sibiu. Ea dorea două lucrări. Dar moşuleţul protesta:
- Prea mult! Prea mult! Scump, scump! - Înţelesese pănă şi Ana. Soţia zâmbea stânjenită. Nu a mai stăruit. Bătrânelul a răsuflat uşurat destinzându-se ca un miriapod, făcut ghem, după ce scăpase de o prezumtivă primejdie.
Lucrarea se vânduse la un preţ foarte bun. Aşa că problema era rezolvată. Avea bani de bilet şi putea să ia şi cadouri. L-a aşteptat pe biolog până la închidere. Nu a apărut. S-a întors la hotel. A plătit anunţând că va pleca a doua zi. Era din nou tristă. Nu ştia de ce sperase că va reveni. El avea drumul lui, ea pe al ei. Totul fusese o întâmplare şi atât. S-a dus la gară să îşi cumpere biletul de tren. Trecând pe lângă magazinul unde încercase să vândă rochiile, în prag era un individ. Atunci când a întors capul spre ea, a înţepenit. Era bărbatul care o urmărise în ajun. Vânzătoarea a ieşit repede afară gesticulând precipitat şi strigând după ea... A grăbit pasul.

De dimineaţă şi-a luat bagajele. Erau grele şi eram la ultimul etaj. A vrut să ia liftul. Era oprit de o echipă de muncitori care îl verificau. I-a rugat să o coboare. I-au făcut semn să coboare un etaj. Au venit şi ei. Când să intre în lift, i-au închis uşa în nas râzând. Glumele proaste sunt peste tot la fel. A coborât cu geamantanele târâş pe scări. A rugat portarul să cheme un taxi şi a pornit spre gară. La colţul străzii l-a văzut pe biolog îndreptându-se spre hotel. L-a rugat pe taximetrist să oprească puţin şi l-a strigat. A fost surprins să o vadă plecând. I-a explicat că fusese invitat după conferinţă de profesor. Au discutat şi au făcut planuri până târziu. Se hotărâse plecarea unei echipe în Africa. I-a spus că aranjase să îi însoţească şi ea, ca voluntar. Faptul că era din Est, fusese un avantaj. A fost rândul ei să rămână stupefiată. Nu-şi manifestase în nici un fel dorinţa de a pleca voluntar pe undeva. Era adevărat, îşi arătase admiraţia faţă de ceea ce făcea el şi afirmase că i-ar fi plăcut şi ei o asemenea viaţă. Dar de aici şi până la a se vedea angrenată într-o asemenea aventură era cale lungă. Îi era frică.
- De ce ţi-e frică?- a întrebat- intuind că acesta-i motivul. Şi… a continuat cu o voce caldă însoţită de zâmbetul lui irezistibil – am fi împreună. Sunt toţi, de altfel, oameni minunaţi. Mai sunt două fete. Vorbesc franceza. V-aţi putea împrieteni. Ai putea să şi pictezi. Ar fi ceva inedit şi pentru tine.
- Mulţumesc, mulţumesc! Dar... nu. Nu pot. Nu acum. Nu sunt pregătită pentru aşa o aventură... – s-a bâlbâit. Vorbea automat, fără să gândească. Intotdeauna când era pusă în faţa unor situaţii noi, în care trebuia să ia o decizie, mintea i se bloca. Refuzul îi venise pe buze fără să îl dorească Ea nu mai era acolo. Frica o rosese atâţia ani pe dinăuntru că rămăsese doar o carapace goală. Se baricadase în carapacea ei.
A privit-o dezamăgit. Probabil o crezuse altfel: mai curajoasă, mai capabilă de a fi liberă. Dar ei îi era frică! Îi era frică chiar şi de el; în fond îl cunoştea doar de puţine zile.
Şi-au luat la revedere, şi-au urat reciproc succes şi au promis să îşi scrie. Nu a primit niciodată de la el vreo scrisoare. Dar nici nu a mai avut voie să părăsească ţara. Cariera ei se terminase.