în orașul rece, oamenii zâmbesc și viața continuă
dar nu am vrut să-ți spun asta
mi-am cumpărat o rochie albă
un buchet de flori și azi m-am dus la biserică
m-am așezat pe-o bancă cu brațele pline de rugăciuni
niște scrisori din linia întâi
părintele mi-a spus că nu așteaptă nicio nuntă
unde ți-e alaiul, mireasă?
am plecat ... acasă - mi plângeau nibelungii
unde ți-e mirele?
îl rog să tacă, vorbesc cu sfântul mina (când eram copil nu știam
că mina e bărbat și mă-ntrebam de ce martira își ține voalul ascuns printre zale)
nu știam că pot aștepta o viață pe treptele bisericii și doar păsările
se vor așeza în preajmă împletind un tron cu zăbrele
și nu vei veni
a fost clipa de nebunie a păpușii uitate în raft, spun în confesional
întinzând buchetul printre gratii ...
ies odată cu păsările
rochia se destramă agățată de străzi în intersecții ca și cum
din velința ei se înfruptă orașul
iubirile odihnesc o singură dată în pragul brațelor noastre
cum m-ai privit tu
în fața altarului aștept
să vină Domnul să-i spăl picioarele
poate uneori e necesar să murim puțin
odată cu plecarea celuilalt în inima noastră s-ar zidi o jumătate și
în valea închisă s-ar aduna robii să fie liberi
doar vârful muntelui neîmbânzit decât de strigătul tău
pe acela l-ar schingiui învățându-l să înghită
plânsul în pumni strigând la răspântii dorim
să fim iubiți altfel fântânile din noi
orbesc