Trăia din nou acea senzaţie stranie, a limitei dintre vis şi realitate; când nu ştii precis unde eşti şi nu vrei să te trezeşti, vrei să vezi ce urmează, şi-ţi desfăşori meandrele visului după propriile ţi gânduri şi dorinţe. Acel vis că zboară… cel mai plăcut şi plin de sens, plutind deasupra străzilor, a copacilor, a oamenilor, clădiri şi parcuri, strecurându-se printre firele stâlpilor. Ca o frunză şi ca un vultur. Zbura peste toţi şi le arăta că numai el putea face asta. Pe deasupra lor, spre mirarea şi surpriza celor care-l priveau.

Acum, însă, era altfel. Nu adormise de mult şi simţea un tremur puternic în coloana vertebrală, înălţându-l uşor deasupra cuverturii patului. Tremurul se prelungea din coloană înspre ceafă, amplificându-se, rezonând, zbătându-se parcă gata să explodeze. Capul îi vâjâia puternic, într o senzaţie pe care n-o mai încercase până atunci, iar tremurul devenise o surdă zgâlţâire a creierilor, într-o frecvenţă rapidă, dureroasă, istovitoare, dar plăcută ca o senzaţie descoperită pentru întâia oară.

Nu era un simplu vis, era şi realitate, momentul în care ele se suprapun într-un melanj ciudat; aşa simţea şi încerca să-şi prelungească această stare cât mai mult, să vadă până unde poate ajunge raţiunea în adâncurile visului. Se ridica, da, cu acelaşi tremur amplificat ţâşnind din coloană până în străfundul creierilor, se ridica bine, plutea deja în cameră deasupra patului unde până mai înainte dormise. Visa, cu siguranţă, aşa ceva nu putea fi posibil, dar îşi prelungea conştient această stare, trepidaţia ce-i antrena acum parcă întreg corpul, plutirea lentă, înceată, tot mai sus. Era imposibil, niciodată nu reuşise să stea la „margine” atât de mult, înte vis şi realitate şi tocmai pentru că era imposibil, era frumos. Se gândea că ar putea fi văzut, să vadă toţi priveliştea aceea. Cum pluteşte el în aer. Cât era vis şi cât era închipuire lucidă, asta nu putea spune nimeni. Se vor trezi cei din casă? Îl vor găsi plutind aşa, sau visând liniştit în patul lui? Ştia şi nu ştia. Şi de aceea îşi prelungea această stare. Propria-i voinţă îi inunda visul şi-i amplifica tremurul la paroxism. Era deja aproape de tavan, ba începuse parcă să treacă prin el în camera de deasupra! Trec prin zid? Mai apucă să se întrebe oare cine dormea în camera de deasupra, când îl trezi un urlet:

- Filiiiiiiip!!!

Sora lui se trezise, sări din pat şi aprinse imediat lumina. Filip rămăsese prins în tavanul camerei, cu picioarele şi o mână atârnând în afară.

(va urma)