Îmi recunoşteam chipul în oglindă. Ridurile de pe frunte, urmele loviturilor, ochii înroşiţi, dar eram captiv înapoia barierei de carne şi oase, incapabil să reacţionez conform cu gesturile mele, cu mâinile care mă plesneau peste ochi, luau apa şi o aruncau pe obraji şi pe frunte, curăţau rănile şi frecau buzele, urcau şi se depărtau de-o parte şi de alta a capului, puzderie de bobiţe de apă sărind din firele de păr, apoi închideau robinetul şi se lăsau pe chiuveta înnegrită de rapăn. Multă vreme nici nu s-au clintit de acolo; încleştate şi roşii; cu vene proeminente şi noduroase, cu unghiile albite, curăţate de rahat.
Când eram vodă la Moldova...
Se certe ungurii și leșii...
Ce-mi pasă mie? La Cotnari
Eu chefuiam cu cimpoieșii,
Cu măscărici și lăutari.
Mihai Eminescu, Umbra lui Istrate Dabija-voievod
Fost-a Istrate Dabija-Vodă om de țară, bun, iară bețiv. Be vin mai mult din oală roșă decât din pahar de cristal, scrie Niculce la letopiseț, zicându că-i mai dulce vinul din oală decât din păhar. La beția lui pre mulți îi da la armaș să-i spânzure. Iar dacă se trezea, nimica nu știa, nici mai întreba; ci-i luase sama toți și, când orânduia ori pre cine la armaș ori la popreală, îi slobozea, căci știau că adăuza nimica nu era.
Era acolo mereu, lipită de zidurile cenușii. Uneori fără vlagă, cu ochii mijiți sub ferestrele largi, alteori zâmbitoare, purtându-și pașii dezlânați prin labirintul de holuri. Îmi tresălta inima de câte ori o simțeam prin apropiere. Părea că o recunoaște și i se supune.
- De ce faci asta ? strigam în sinea mea, plină de indignare.
Inima nu-mi răspundea. Mă ignora, de parcă ar fi avut personalitate proprie. Alteori, credeam că dispăruse. Definitiv. Camerele respirau vesele. În aer se simțea bucuria. Câte o rază, furișată pe obrazul catifelat al lui Tudor, îmi smulgea de fiecare dată lacrimi. Dragoste, neputință sau obișnuință? Plângeam fără să știu de ce. Bănuiam că lacrimile mele îi hrăneau zâmbetul ei hidos.
Se spune că în anii premergători perioadelor caracterizate de nenorociri și războaie, numărul nou-născuților băieți îl întrece cu mult pe cel al fetelor. Asta doar în teorie, pentru că în practică Maria lui Trică Diaconu adusese pe lume, doar din `39 până prin `45, nici mai mult nici mai puțin decât șapte fete. Lica era cea mai mare. De frumușele, nu încape vorbă, una mai ocheșică decât cealaltă. Acu` las` că nici Maria și Trică nu erau tocmai urâții satului. Fetele se ajutau una pe alta și creșteau repede. Mulțumită lui Dumnezeu, toate erau sănătoase, chiar dacă, ce-i drept e drept, trăiau destul de sărăcuț. Dealtminteri Trică nici nu se mai supăra când, de la o vreme, cam des, auzea de la unul și de la altul că i se spune Calicul lui Diaconu.
Poate că ea era o fantastă. Locuia la etajul doi şi jumătate. Ghena şi liftul erau cu jumătate de etaj mai sus ori mai jos. Oricum nu era o cameră a secretelor unde poţi ajunge luând trenul de pe peronul nouă şi trei sferturi, ca într-o celebră povestire cu mici şi mari vrăjitori. Vechiul cinematograf de la parter fusese desfiinţat demult. Spaţiul a fost reamenajat şi transformat într-un club de petrecere, muzică şi dans.
Comentarii aleatorii