Trecea în fiecare zi prin fața unei case din piatră, cu balcoane purtându-și ornamentațiile de fier forjat așa cum pomii își poartă primăvara promisiunea florilor. Seară după seară, pasul învățase apropierea înaintea ochilor, și cadența lui se rărea pe măsură ce casa creștea, cenușie. I se părea, de la o vreme, că și strada are alt aer în fața acelei case, parcă mirosea a liliac și a struguri negri totodată; zgomotele se înfundau în zidurile ce se prelingeau unele într-altele. Nu zărise nici o linie dreaptă, casa avea o formă oarecum ovală, cu fațada ondulată, ușa boltită, ferestrele clipind din piatră. Până și acoperișul, atât cât putea el să îl vadă, se amesteca, la ceasul la care trecea el pe-acolo, în albăstriul cerului.