1.
Una dintre cele mai mari plăceri ale adevăratului matematician și/sau fizician-matematician, este descoperirea "singularităților". Acestea îi provoacă un fior, ași spune, "orgiastic" (i.e. dionisiac și nu apolinic). Dionisiacul - in acest caz - tine de intuiția matematică a stabilirii premiselor (citește: axiomelor) unei teorii si nu de logica apolinica a demonstrației (cum susține Intuiționismul [1]). O adevărată revărsare de adrenalină spre creier - am zice astăzi - sau o ridicare instantanee a șarpelui (energetic) Kundalini din chakra "Muladhara" (care se găsește între organele sexuale și anus), până în "Sahasrara" (care se află în creștet), cum afirmă Tantrismul.

"Inversarea timpului" în diversele puncte privilegiate (singulare) ale "Spațio-temporalității" einsteiniene a "Conului de lumină" , combinată cu "descrierea" matematică prin "Twistorii" lui Roger Penrouse [2], în cadru căruia "Timpul" merge spre viitor dar se și întoarce în trecut, este un exemplu excelent de "orgasm" al unui fizico-matematician de marcă.

2.

"Evidența", in cadrul unei demonstrații matematice - alt tip de "orgasm" în jurul unei „ singularități" - este cel mai greu de "demonstrat". Si, de fapt, ea nu este, de loc, demonstrabilă. Cu toate că, în cadrul unei perfecte, sofisticate și îndelungi demonstrații matematice, te trezești cu o sintagmă standard 'este evident că…', ceea ce marchează un alt "orgasm" (simultan al matematicianului "pur" emițător și al matematicianului - tot "pur" - receptor). "Orgasm" care, de fiecare dată este altul, inimitabil, unic (ca și cel ce apare atunci când sunt găsite axiomele unei teorii) . Care se ascunde sub aceiași formula standard: 'este evident că…'. Apoi, demonstrația își reia cursul (monoton), apolinic care se încheie, invariabil, cu Q.E,D.

3.

"Banalitatea", în matematică, nu are nimic de-a face cu "Evidența". Prima este catalogată, întotdeauna, drept "trivială" (i.e. o "trivialitate" de genul 'cine este tâmpit și nu înțelege, e treaba lui' - ca sa nu mă exprim eufemistic)

4.

Când avem de-a face cu un poet-matematician, ca în cazul, de exemplu, al lui Ion Barbu, (dar exemplele se pot înmulți: Omar Khayyam, Lewis Caroll și alții), nu apar diferențe notabile față de cele expuse anterior. Pentru că, luând exemplul lui Ion Barbu, acesta ajunge la "singularitatea singularităților" de unde toate încep: un "Big-Bang" cosmico-matematico-poetic. Și din care "țâșnește" dimensiune unui nou univers, în expansiune infinită: UNIVERSUL POEZIEI: 'Un gând adus de raze și curbură / (Fii aurul. Irecuzabil greu!) / Extremele cămărilor de bură / Mirat le începea, în Dumnezeu'; sau: 'Ar trebui un cântec încăpător, precum / Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare/ Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.'; sau, încă: 'Atâtea clăile de fire stângi! / Găsi-vor gest închis, să le rezume, / Să nege, dreaptă, linia ce frângi: / Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?'. Univers al Poeziei din care autorul dispare pur și simplu. Sau se ascunde ca și Divinitatea care EXISTĂ dar nu știm de unde s-o luăm. Jucându-se cu noi. Ștergându-și urmele de pe nisipul deșertului dinaintea Creației.

5.

Altfel procedează însă un Blaga: 'Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / și nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc /…./dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină…'. El nu mai este nici apolinic și nici dionisiac. Este, pur și simplu, un sacerdot. Care te conduce, prin harul său, până în vârful tainic al turlei unei biserici și ACOLO te lasă singur să ai REVELAȚIA; dacă ești în stare; dacă nu, nu!

6.

Atât Barbu cât și Blaga sunt Postmoderni . Adică, ieșind din empiric, pleacă de la „singularități” aparent subiective și anticipează o nouă integralitate a unei, de asemenea, noi realități în care trăim azi și care ne deconcertează .. Cât despre postmoderniști care nu reușesc să depășască empiricul, ei nu fac altceva decât să se învârtă în jurul NIMICULUI (sub pretextul unor așa zise „poezii de stare”) …

7.

Daca in matematica și fizica "pure" "banalitatea trivială" devine, prin descifrarea exprimată a sub-textului, o "vulgaritate", intr-un fel, același lucru se întâmplă - e adevărat: cu niște excepții notabile - și cu postmoderniștii. Cu deosebirea ca aici, de multe, foarte multe ori, deși se emit "banalități triviale", se găsesc suficienți cititori care rămân cu "gura căscată"! Deoarece prea adesea se uită că, în artă, de fapt nu contează "cum spui" ci "ce spui". Ca în situația următoare.

8.

Ci că într-un compartiment de tren cu navetiști se suie cineva care nu era din gașca lor. Ăia, navetiștii, încep să spună câte un număr. De exemplu, '5' - râsete, '23' - râsete prelungite, '14' , râsete isterice, etc., etc., etc.. Individul nostru, interzis, (trezindu-se din "interzicere") îl întreabă pe cel de alături (care făcea parte din gașcă): 'De ce rade lumea când se spune cate o cifra?' 'Pai, noi ăștia, navetiștii, ne cunoaștem atât de bine și spunem, în fiecare zi, aceleași bancuri încât, ca să nu mai lungim vorba, le-am numerotat și spunem numai numărul bancului!'. Individul, străin de gașcă, bagă la cap și se apucă și el sa se afle-n treabă spunând: '7!' - pauză; mai încearcă o data: '12!' - la fel. 'Asculta dom'le, numerele astea de le-am zis, nu sunt pe lista voastră de bancuri?' 'Ba da!' 'Și atunci, de ce nu râdeți?!' 'Ei, problema nu e numai sa spui un banc, ci și ce sugerezi!'.

___________________
[1] Cf., de exemplu, Anton Dumitriu, „Istoria logicii”, 1969, etc.
[2] Roger Penrouse, „On the Origins of Twistor Theory', ww.lucs.lu.se/People/David.de.Leon/ Papers/ LUCS58.html”