Pe Duțu lui Chivercă nu trebuia să-l mânii niciodată. Dar parcă se putea ? Foc și pară se făcea din te miri ce. În sat nu avea nicicum egal. Unul chiar, nu se știe cine, îi scornise o poreclă pe măsură: Nervosul. Amară coajă de pâine mai mânca Aglaia, nevastă-sa, cu el, de-o viață. A avut o groază de îndoieli de la început că o va scoate cu bine la capăt, da` tot s-a lăsat dusă că nu prea avea încotro. Cu puzderie de frați, mai mari și mai mici decât ea, și fără părinți – tatăl îi murise în anii războiului, iar mama în vara pustiitoarei secete din `47 -, risca să-și împletească albe cosițe și să n o mai ceară nimeni în veci. Pentru o scurtă vreme au stat împreună cu ai lui Duțu. Socru-su, pâinea lui Dumnezeu, avea un debit de țigări în scutire de impozit (ca invalid de război) și strânsese ceva bani, așa că i-a ajutat să-și ridice casa lor. Din chirpici, nici mică, nici mare, cu două odăi, cerdac și paravan, cum se făceau pe atunci. Nu trecuse o săptămână de când s-au mutat, că Aglaia se trezi cu Petrea lui Perjan la poartă care nu voia, nici una nici alta, decât căpriorii și tabanul de pe casă, pentru care, spunea el, îi plătise lui bărbată-su suma cerută doar cu o seară înainte la bufetul sătesc. Ăsta era Duțu, pentru băutură și-ar fi dat și cămașa de pe el. O căruță cu doi cai roibi, deja trasă aproape, aștepta să fie încărcată, iar niște vlăjgani suflecați se și apucaseră să smulgă căciula casei. Cum Duțu nu dăduse pe acasă de vreo trei zile, Aglaia trebui să înghită totul. S-a bucurat, totuși, că o jumătate de casă nu a fost descoperită și că putea să aibă în continuare un adăpost ceva mai bun decât al animalelor. Asta cu atât mai mult cu cât, într-o lună, urma să nască. Dealtfel, tot la doi-trei ani a adus pe lume câte un suflet, așa că atunci când cel mai mare dintre copii lua valiza să plece militar, cel mai mic, al șaptelea, era numai de țâță. Pe toți i-a crescut aproape numai ea în singura odaie rămasă cu acoperiș, pe care, din când în când, o lipea cu hlei amestecat cu balegă de cal și nisip. Duțu lucra ca vidanjor la oraș. Lua dimineața trenul din halta situată la un ceas de mers pe jos și se întorcea seara târziu. Se îmbăta zi de zi și arareori scăpa Aglaia nebătută. Stătea seara câte o oră, două, în bufetul de lângă gară și-și mai lua și acasă o jumătate de kil de vodcă. De fapt, cam toată leafa și-o cheltuia pe băutură. Pentru el și prietenii lui, pleșcari sadea. În rarele momente de trezie, când își vedea casa care arăta întocmai ca un bordei, așa cum numai după război ai mai fi putut vedea pe la unii, se autocompătimea punând totul pe seama mulțimii de țânci ploconiți de Aglaia și care îi aduceau ”numai necazuri și cheltuieli, neavând nici un avantaj de pe urma lor”, așa cum spunea el cu năduf mai tot timpul. Duminica se ducea la bufetul sătesc unde făcea praf măcar o sută de lei, munca lui pe două zile, împreună cu alți pierde-vară cărora le priia strașnic băutul de-a moaca. După ce dormea o oră, două, prin șanțuri, o lua la sudalme pe Aglaia încă de pe la a cincea casă înainte să ajungă în bătătura lor. Avea un glas atât de puternic, că ar fi putut trezi și morții din țintirimul de pe coastă. Dacă nu reușea să-i fugă din cale, ceea ce urma provoca oricui un dezgust total și o milă ieșită din comun : sânge, vânătăi, cap spart, odată chiar și o mână ruptă de-a stat săptămâni bune prin spitale. Copiii înfricoșați umpleau grădina. După un timp nici nu mai țipau și nici măcar nu mai plângeau. Le era doar milă de mama lor și nu aveau cum s-o ajute. De la o vreme se căliseră și au devenit foarte închiși în ei. Cum terminau câte vreo școală, plecau împușcați la pâinea lor… Timpul a trecut ca săgeata în zbor și Duțu a ieșit la pensie. Acasă îi mai avea doar pe Grigore și Vasile, ultimii doi băieți, și ei liberați de armată de acum. Cu bani primiți de la cei mai mari, au ridicat casă nouă lângă cea veche în care au crescut cu toții. Supărat c-a intrat în gura satului (“Iote, lu` ăsta, care n-a fost în stare de nimic toată viața, îi fac copiii casă!”), Duțu nu accepta să calce în casa bagabonților. O vreme a dormit în casa veche, dar bagabonții (”crescuți rău de mă-sa” cum spunea el oricui era dispus să-l asculte) s-au grăbit s-o dărâme și pe aceea, că arăta urât de tot. Vreo doi-trei ani s-a aciuat printr-o bucătătrie de vară. Dormea într-un pat de scânduri cu paie al cărui așternut nu părea deloc a fi schimbat vreodată. Iarna, în soba lui arar ardea câte un vreasc. Bea și câte un chil de vodcă sau rom pe zi și n-avea timp să răcească. Numai ce-o zărea prin ogradă pe Aglaia și o și lua la pumni. De dumnezeit, nu se mai pune; la fel ca-n tinerețe. A terminat-o cu suduitul doar după ce a muțit. Într-o bună zi, și vecinii și băieții se mirau: Duțu dădea din buze și gesticula, dar de auzit nu se auzea nimic. Vorbă, ioc! Chiar și mut, se purta la fel de îndărătnic. Unde mai pui că o săptămână, după ce-și lua pensia, nici nu mai dădea pe acasă! Stătea la Florența, târâtura bărbaților fără căpătâi (ziceau femeile la locul lor). Asta până termina banii. Gura satului vuia și la urechile Aglaiei ajungeau tot felul de vorbe. Acum nu mai era doar proasta lui Duțu, ci căzuse și de batjocura satului.

***

O bucată de vreme nu l-am mai văzut pe Duțu. Când totuși a fost să-l văd, mergea încet prin livegioara de lângă casă ținându-se de copaci, așa era de slab. O boală groaznică îl rodea pe dinăuntru. Pe Aglaia n-o mai putea bate. Devenise un schelet. Ai lui erau triști și îl îngrijeau și ei cum puteau. Amânau mereu să aducă preotul pentru împărtășanie. Deși era clar ca bună ziua că ar cam fi cazul, se gândeau la ceea ce ar putea fi în sufletul lui (”Care vasăzică, voi numa` la cum să mă duceți mai repede la groapă vă gândiți! Știam eu!”). Aglaia era cea mai supărată. Îi era milă. Sau poate se gândea la viața chinuită dusă împreună. El avea dureri insuportabile și se-nădușea de ziceai că atunci moare. Sângele, atât cât mai avea, îl bucșea și pe gură și pe nas. Însă, după câteva clipe, iar dădea semne că trăiește. Săptămâni în șir a dus-o așa. Într-o dimineață, Aglaia îl găsi rece. Cu ochii deschiși și cu o expresie profund mirată, dar parcă și cu regretul că Dumnezeu i-a ales acum un astfel de sfârșit…