Acum locuiește singur. Casa pe care o avea în partea de sud a orașului i s-a părut prea mare, după ce soția lui a plecat luînd și mare parte din lucrurile lor. Îi convine acest bloc cu trei etaje, apartamentul mic de la parter. Domnului Dragu îi plac geamurile joase, cîteodată iese în fața scării, unde vecinii lui stau de vorbă sau joacă șah; nu are timp să îi salute, cu toate că nu pare a se grăbi undeva. Abia dacă știe cum îi cheamă. Sunt oameni bătrîni cu toții, ca el, îi vine să spună, cu tricouri bej sau verzi cu guler, unii cu pantalonii descheiați, alții cu ghete și iarna și vara. Toată scara se scufundă în tăcere și întuneric pe la 9-10. Domnul Dragu ține lumina aprinsă pînă tîrziu, dar la fel face și singurul tînăr din bloc, fotograful de lîngă el.
Simţea în casă mirosul pâinii aburind sub ştergare albe, dar nu avea poftă de mâncare după dezgustul de propria fiinţă provocat de priveliştea descompunerii din căruţa trasă de calul galben.
Ochii risipiți în toate adâncimile și înălțimile:
- Să nu îmi spui că și ție îți este teamă de ploaie!
Îi ia din nou mâna și-o liniștește:
- Nu, Tamara, eu și ploaia ne iubim, pentru tine îmi era teamă: să nu răcești.
- Și eu o prind uneori mai veselă, dar nu mi-a povestit niciodată despre tine.
Ajunge la ușă, o deschide, dintr-o dată vijelia îi pornește sarabandă prin haine, de jur împrejur apele șiroiesc prin ceea ce îi apare ca un imens deșert străjuit de cavaleri care îl fixează orb, negru, prin vizierele lăsate.
O rafală trântește ușa.
- Cred că va trebui să amânăm pe altă dată întâlnirea cu prietenii tăi, Tamara... par cam fioroși.
Odată, unchiul Fedea se duse în satul vecin la înmormântarea unui fost prieten de-al său. Şi cum era el curios din fire, vrând să vadă şi să audă tot, îşi făcuse loc cu coatele până ajunse lângă sicriu, printre neamurile care îşi boceau răposatul.
Trase unchiul Fedea vreo trei cruci, şopti o rugăciune pentru sufletul mortului, după cum cere datina creştinească şi ciuli urechile la predica preotului care predica despre cât de deşartă este viaţa omului, ca şi frunza pomului, că anii trec şi omul cu fiecare zi se apropie de groapă şi din tot ce adună nu ia nimic cu el pe lumea cealaltă.
– Gândeşte-te omule şi te împacă cu Domnul în anii tinereţii tale, căci la bătrâneţe...
Pe Duțu lui Chivercă nu trebuia să-l mânii niciodată. Dar parcă se putea ? Foc și pară se făcea din te miri ce. În sat nu avea nicicum egal. Unul chiar, nu se știe cine, îi scornise o poreclă pe măsură: Nervosul. Amară coajă de pâine mai mânca Aglaia, nevastă-sa, cu el, de-o viață. A avut o groază de îndoieli de la început că o va scoate cu bine la capăt, da` tot s-a lăsat dusă că nu prea avea încotro. Cu puzderie de frați, mai mari și mai mici decât ea, și fără părinți – tatăl îi murise în anii războiului, iar mama în vara pustiitoarei secete din `47 -, risca să-și împletească albe cosițe și să n o mai ceară nimeni în veci. Pentru o scurtă vreme au stat împreună cu ai lui Duțu.
Comentarii aleatorii