Deşi indiciile îi persistau prea bine în minte, recunoscu destul de greu casa. Dacă nu ar fi promis că va veni negreşit, ar fi făcut cale întoarsă fără să forţeze poarta. Ar fi strigat de câteva ori, ca pentru sine, şi ar fi coborât dealul cu inima uşoară. Zdrobi sub tălpile pantofilor fructele ca nişte bobe de granat; cădeau dintr-un cireş prea înalt pentru a încerca cineva să i le culeagă. Crengile grele odihneau prieteneşte pe şindrila acoperită de muşchi. Pe alocuri, vălătucii lipsiţi de protecţia spoielii de sineală lăsau vederii lutarul mâncat de cari sau modelul nuielelor de alun.
Nu ştiu ce m-a apucat, încă de dimineaţă, să trec pe străduţa de pe marginea apei. Să fi fost douăzeci de ani de când n-am mai pus piciorul prin acea parte de sat, devenită între timp stradă a oraşului, deh, ani mulţi de când pustietăţile de acum nu mai sunt animate de sentimentul de viaţă de atunci. De fapt orăşelul acesta s-a născut şi a crescut odată cu noi, cei optezeci, nouăzeci de inşi de acelaşi leat, care am alimentat cu material uman, două clase primare în şcoala din centrul vechi, de dincolo de pod şi două clase primare în şcoala din centrul nou, devenită mai apoi Oraşul Nou, de dincoace de pod.
Mașina rula lin pe asfaltul umed. Era dimineață. Aburul se ridica. Îi îngreuna vizibilitatea. Trecuseră prin câteva păduri. Plouase puternic. Alexandra dormea cu capul sprijinit de un pulover. Scrumiera era plină. O dimineață lenoasă. Confortul scaunelor de piele îl adormea ușor. Urma Fredeburgul.
***
- Lasă naibii gps-ul și fii atent la mine! Dacă ajungem prea târziu?!
- Ce e târziul pentru tine, draga mea?
- E ca atunci când așteptam să termini de vorbit la telefon cu mă-ta!
- Ce nervi avem, știi că mă entuziasmezi într-un mod plăcut!
- Iar vorbești la mișto! Uneori am impresia că ești un străin!
- Ce înțelegi tu prin străin, draga mea?
- Lasă-mă dracu’ cu maieutica ta. Vrei să accelerezi un pic?
- De ce?
Nu ştiu când s-a stins lumina, dar instantaneu m-am îngrozit, nu vedeam pe nimeni, nu auzeam nimic, nici măcar respiraţia nu mi-o mai auzeam. Primul gând a fost acela că am murit, dar deodată s-a luminat totul, ca atunci când revine lumina electrică după o pană de curent în noapte. Şi încep toate aparatele să-şi reia cursul de unde s-au oprit, frigiderul să zbârnâie, televizorul să redea emisiunea de ştiri, calculatorul să-şi lumineze ecranul.
Cine sa fie flamândul care traversează grăbit Transtevere
ronțăind de pe statui praful meteorilor?
Cine e oare femeia în negru duminical
călărind o bicicletă fară cadru spre o spovedanie secretă ?
Oare vezi soldatul din cazarma de pe Via Adriano
deprins cu săruturile morții
cum își șterge sabia înmuiata în roua dimineții?
Stalactitele vremii cern piața Campidoglio
umbre, străinul, nomad prin vestigiile unui imperiu
stins, caută drumul emulat de partea dulce-amară a lunii
peste Trevi, evitînd disputa gălăgioasa a marinarilor,
furia cuțitelor ivite la o ceartă legată de cine
știe ce pariuri din plictis, căutarea cănii de vin, potirul cu gust
de otravă cezară, căderile în vid după
atâta și atâta revelație a adevărului estetic, abisurilor
Comentarii aleatorii