A fost odată - cine ar putea să spună că nu a fost ? - un băiețel căruia i se spunea mereu că e prost. Dar ce era în capul lui asta nimeni nu știa, cu excepția tatălui său, pe care băiețelul, în fiecare seară, îl întreba:

- Te rog, spune-mi, tată, la ce îmi folosește ceea ce mă înveți, dacă oamenii nu mă vor socoti deștept niciodată?

Iar tatăl îi răspundea zâmbind, mereu în același chip; asemeni unui val ocolind cu duioșie un castel de nisip…

Băiețelul creștea în tăcere, dar, cu cât își îmbogățea mintea, cu atât inima i se umplea de durere… Astfel că, seară de seară, bătea la ușa tatălui sau, sperând că îl va elibera de povară:

- Tată, când va sosi momentul să le arăt oamenilor care mă socotesc prost tot ceea ce am învățat?

Iar tatăl îi răspundea cu un zâmbet încă nedescifrat… Asemeni unei picturi pe o pânză de nori cu un penel trecut de vânt prin zeci de mii de culori…

Timpul trecea, băiatul îmbătrânea… Dar nici un om cu știință, în afara fiului său - prost, spun unii - nu a fost în stare să înțeleagă taina înțelepciunii.