Căuta o undă de mișcare în gara singuratică; era în așteptarea unui dezastru revăzut în nopți de insomnie; dorea să simtă o boare din parfumul unei iubiri pierdute; își limita neîngăduita durere la o paloare a nepătrunsului său suflet; gusta din amintirea unor peregrinări clandestine în lumi secrete văzute alb-negru; construia noi labirinturi pentru o poveste despre al cărei creator nu știa dacă mai trăiește; credea că a dezlegat misterul unei crime comisă ,aparent, fără motiv; își afirma nevinovăția pentru victimele unei neînțelegeri și cugeta la necesitatea întoarcerii la o sală de așteptare de unde, de fiecare dat pornise într-o direcție ....
Motto: ”tăcerea, ca iubire absolută” Loredana Cristea
Prima săptămână a fost mai grea, dar cum amândoi erau semne de aer, deschise și optimiste, și-au alungat repede sentimentul de anxietate provocat de împărțirea spațiului locativ și intim cu o persoană cu care aveau interdicție să vorbească. S-au adaptat. Ar fi putut alege să se ignore, dar viața în comun, cu doi copii, într-un apartament cu două – mai apoi de patru – camere, nu face din transformarea partenerului într-o mobilă o opțiune viabilă. Și-au respectat însă amândoi promisiunea furioasă din acea seară fatidică și niciun cuvânt vorbit nu a mai trecut între ei.
Pospaiul de lumină îi împăienjenea vederea asupra plutei pentru care, altădată, se băgase în apă pescuind-o dincolo de perdeaua înşelătoare a stufului. Ajunsese pe mal şi, dintr-o singură mişcare, încercă să-şi uşureze trupul slab şi bătrân de broboanele de apă amestecate cu frunzele spongioase ale algelor. Îşi privise prada descifrându-i înscrisul cu numărul de grame; tremuratul datorat înaintării anevoiase prin mâl îl împiedicase multă vreme să distingă altceva în afara culorii discrepante faţă de simplitatea cromatică a bălţii. Avea un cult al lucrurilor găsite pe baltă, dar nu întârzâia să fie, chiar el, unul dintre pierzători. Acum, nu-i distingea nimic din tremuratul fin pus, mai degrabă, pe seama peştilor decât adierilor vântului.
– I-a numa’ uită-te la ele, ce frumoase sunt! Rotunjele, rumenele, proaspete-
prospeţele ca obrăjorii de pruncuţ abia născut şi nici urmă de vierme prin ele... Iar prostul de Mnihai Buturugă: «Fedea nu le culege, bată-te uiaga goală, că-s otrăvite şi o să pieri dracului!» Ba pe el să-l bată uiaga goală, mama lui de poltron! Că nu ştie nimic, din nas în gură – atâta ştie. Da ce... parcă stejărenii şi bârsănenii nu le culeg? Le culeg şi le mănâncă de le troznesc urechile şi n-au nici pe dracu, iar Buturugă una-două: «O să pieri!» Pieri-i-ar găinile-n Săptămâna Patimilor ca să umble în Joia Mare după ouă cu straiţa legată de gât ca pruncii, iar straiţa să i-o bată vântul, băierul să-i rupă gâtul de prostan! Auzi! «O să pieri!» Nu i-ar mai pierii mulţi înainte!
Îți va fi greu cu mine, îi spuneam. Există într-o seamă de persoane o predispoziție sălbatică de-a se comporta invers, de-a iubi ura, de exemplu. Nu m-a crezut. Doar atunci când a văzut că nu-i de ajuns scrisul, că nici sculptura sau muzica nu mă ajută destul, a cuprins-o o ușoară bănuială. A durat mult până a înțeles de ce beau și ce fel de salvare e alcoolul. Până când și-a dat seama că nu eu sunt fenomenul ei.
Ne-am despărțit civilizat, discutând lucruri nesemnificative la o cafea, ultima pe care am băut-o împreună la măsuța cumpărată prin mica publicitate. O dimineață în care nu mai conta pentru nici unul vocabularul elegant sau temele mari - o dimineață comună multor cupluri care se trezesc într-o blândă atmosferă de sâmbătă și nu au nimic programat pentru ziua aceea.
Comentarii aleatorii