Cu ochii închiși, cu pas înfiorat, trecea prințesa printre vii
Ținea la braț o colivie și-n ea un cap de flutur, vorbitor
Și aerul se gudura pe lângă ea, ca un cățel. Abia atins,
pământul se înfoia și el. Și de picior i se legau, sonor,
firișoare de nour, mirosind a zahăr ars

Între coline, iazul privea cu ochiul întors Soarele, amicul.
Un pâlc de pitici, friguroși, trăgea păpădia cu arcul. Fantezist,
Un brâu de furnici flutura din batistă. Numai brațul ei trist
ca de moarte, trece prin vii, ca un cuțit printre frunze.
(În gâtul unui pitic adormit picură roua din struguri.)

Cu ochii închiși, prințesa se-mpiedică de-o pânză de păianjen
Și căzu în frunzar. Atuncea, lumea întreagă se clătină. Piticii se lipiră
de-un par. Furnicile, de umărul lor de zahăr. Norii, în gaură de șarpe;
păpădia, de nor. Și pământul înverzi pe loc de rușinea prințesei.
Dar, prințesa tăcu, ca de moarte și de nimic.

Își înghiți lacrimile și ele se făcură cu totul și cu totul de aur.
- Ce ești tu? Și ce rău mă înțeapă în inimă și amar sânger?! Ce demon alb și ce înger?
- Al inimii tale veghetor! a răspuns ariciul
apoi frunzele, viile,
nourii, aerul
cu totul și cu totul de aur.
- Deschide ochii, deschide ochii!... au zis ochii de flutur
din colivie
apoi aerul, nourii,
viile, frunzele

Și atunci, am făcut un pas înainte-i și mâinile mele au întrebat: cum arată dragostea ta?