Sporadicele întâlniri erau întotdeauna la limită. Se vedeau ca într-o ruptură de tergal şi ezitau să se recunoască. De departe, simţeau atingeri de păpădie. Îşi îmbiau zâmbetele, cu undele unor aripi, se înveleau sub un pled mare cât o noapte şi rămâneau să-şi admire dragostea. Mâinile ei îndrăzneţe odihneau pe obrajii lui, mâinile lui precaute se înnodau în părul ei. Ochii lor nu aveau culoare; odihneau în vis. Îi despărţea doar setea. Fiecare se privea în oglindă pentru a uita. Ea îşi spăla privirea tulbure şi, treptat, îşi golea memoria de urmele dezmierdărilor sau şoapte.
Zăpada apoasă cântă atunci când pășesc. Privesc peste umăr. Ghetuțele mele lasă urme cu flori în omăt. Mă simt deosebită pentru asta. Am șapte ani! Sunt destul de mare ca să-i fac pe alții să mă asculte. Pe tatăl meu toți îl ascultă! Doar cât încruntă din sprâncene. Mama îmi spune să nu mă încrunt că mă fac urâtă. Nu vreau să fiu urâtă! Mama spune că e Boboteaza pe vechi. E iarnă și seara se lasă cu negură rece. Pășesc cuminte pe zăpada proaspătă a drumului. A nins aseară cu niște fulgi pufoși cât penele de la moțata noastră.
O mamă cu un bebeluș în brațe nu se gândește niciodată la ea. Totdeauna pruncul are prioritate. O voce interioară îi șoptește toate dorințele puiului de lângă ea. Nu sunt necesare cuvintele. Scâncetele devin o simfonie.
Serafina și-a dat seama de acest lucru încă din ziua când a născut-o pe Runa. Fetița venită pe lume către seară, într-o clinică privată, a privit-o cu ochi veseli și între ele s-a instalat o înțelegere mutuală. Fetița folosea tonuri diferite pentru mâncare, pentru scutec, pentru somn. Serafina devenise expertă în scurt timp. O purtase nouă luni în pântece, fără probleme, născuse fără mari chinuri și se aștepta să o crească la fel.
Răulean mai era și Pârțu ăsta a lui Holercă. Da` răulean de tot. Când se îmbăta, și asta tot la două-trei zile, stătea întreg satu-n gura lui. Răcnea la femeie și umplea grădina cu copiii. Pentru că n-avea gard, cei din jur căscau gura ca la urs. Doar că de la o vreme se cam săturaseră și ei. Mereu aceleași înjurături și aceeași panaramă. Nici mă-sa nu scăpa de vorbele-i grele de ocară. De tat-su avusese oarece rușine, dar, invalid de război, se prăpădi de câțiva ani buni. Comportamentul lui Pârțu întrucâtva se explica. Plecat de acasă de pe la zece-un`șpe ani la stâna de peste dealuri, când a început cu rachiul și țigara, era batjocura celor mai mari. De căldura părintească nu a prea a știut.
- Sigur, cel mai bine pentru el ar fi să capete o bursă în străinătate, să audieze cursuri, să aibă acces la cărţile pe care nu le-a găsit în ţară.
- Sigur? Am pufnit. Vedeam cum se crispează şi am realizat cât de mult ţine la el.
- Uite, ar putea merge cu unul dintre noi.
- Ar fi de preferat să nu meargă în Germania.
Comentarii aleatorii