Se trezi cu frigul în oase. Simţi legătura la degetul gros de la picior. Deschise ochii şi se sperie. Era gol, alături de alţi morţi, femei şi bărbaţi, cu toţii dezgoliţi şi aruncaţi în neorânduială. Fixă câteva din chipurile de ceară ce-l înconjurau. Tremura. Scăpă de plăcuţa de plastic de la picior şi încercă să se ridice, să umble pentru a se încălzi şi să bată în uşa ferecată pe dinafară pentru a ieşi din morgă. Era neputincios. Nu reuşi decât să dea drumul unui geamăt sinistru, fără ecou. „Să mori la morga, după ce-ai scăpat de moartea cu chip de aramă”. De data asta reuşi să râdă cu poftă, deşi nu-şi auzea glasul. Recapitula în gând chinurile delirului şi apoi negura leşinului sau somnul adânc în care căzuse fără vreo viziune de pe lumea cealaltă. Tocmai îşi pierduse speranţa, când uşa se deschise miraculos, cu-n scârţâit prietenos. I se păru că simte o boare de căldură invadându-i trupul. Doi bărbaţi în halate soioase aduceau pe o targă încă un cadavru. Îl răsturnară peste ceilalţi şi îl traseră amândoi de picioare să nu-i atârne capul de pe platforma prea îngustă. Lansă un geamăt, dar vorbăria lor îi acoperi sforţarea. Nu găsise momentul potrivit. Abia când se prăvăli de pe marginea platformei de ciment, atrase atenţia celor doi. Îi privi rugător, şi scoase încă un geamăt, de data asta, de durere. Avea un braţ frânt. Brancardierii fugiră lăsând uşa deschisă, dar se întoarseră în scurtă vreme cu o seamă de doctori şi asistente pentru a se mira cu toţii de nemaipomenitul caz. Îl găsiră târâindu-se spre uşă. Ajutară mulţi la ridicarea lui pe targa rămasă abandonată. Îl acoperiră cu o pătură şi-l purtară în triumf spre salonul în care zăcuse până acum.
Când se dezmetici, era înconjurat de doctori şi bolnavi, deopotrivă, sorbindu-l toţi ca pe o minune. Avea mâna pusă în ghips. O transpiraţie rece îi invadase trupul, dar pentru ei totul era normal. Durerea de cap şi ameţeala dispăruseră.
Privi cu dezgust cărţile de pe noptieră. „De-acum doar sinuciderea”. I se năzări că din cercul curioşilor ce-i învăluiau patul, distingea masca având trăsăturile vizibil schimbate. Eroii se aruncau în spade. Cum de leşinul său n-a fost apogeul apropierii bătrânului ? De ce apare acum ca o frântură a delirului provocat de boală?
-Când îmi faceţi externarea? întrebă răguşit, rotindu-şi privirea şi neştiind cui să se adreseze.
-Curând, veni răspunsul, cât de curând.
Era un termen prea vag şi depărtat pentru dorul său de Imdiola. În sat viaţa era frumoasă doar în lipsa lui. Îl irita faptul că nu primea vizite de la cunoscuţi şi, mai ales, de la iubită.
Primea diverse pachete, dar asistenta nu-i spunea numele expeditorului. Probabil era mituită să păstreze secretul.
I se apropia ziua de naştere. Se temea să nu o petreacă singur în spital. Întreba mereu, când va fi externat. Primea doar acel invariabil: „curând ”. Toţi făceau consideraţii asupra stării sale care se îmbunătăţea încet şi a slăbiciunii care-l ţintuia încă la pat.
-Mă trataţi ca pe un copil! o dojenea pe asistentă. Pot pleca şi fără acordul vostru.
-Chiar că eşti copil. Nu te mai văieta ca o muiere! E mai bine să stai aici şi să ieşi deplin sănătos şi bun de muncă. Vei regreta toate zilele de repaus, cum să nu.
-Semnez, trebuie să-mi daţi drumul, dacă-mi asum răspunderea!
Netulburată, asistenta continua să enumere riscurile unei externări pripite.
După îndelungi stăruinţe şi ameninţări cu fuga din spital, îşi văzu hainele, semnă şi ieşi, lăsându-i cărţile altui bolnav care va intra în „salonul morţii”.
Era slăbit de foame. Unghiile i se învineţiră. Inspiră răcoarea umbrei castanilor.
Avea drum lung până acasă. În gară îl intrigă indiferenţa cunoscuţilor. Pentru ei era doar spectacolul ruinei fizice, nimic mai mult. Făcea parte din spectacolul dinamic al gării.
Satul era pustiu sau se pustia, când trecea el pentru a-şi reînoda agitaţia în urma lui. Zări pe la porţi câţiva cunoscuţi grăbiţi să-l evite. Erau aceleaşi persoane care obişnuiau să stea nestingherite la stradă şi care n-ar fi pierdut, pentru nimic în lume, o nuntă sau o înmormântare.
„O fi în legătură cu valul de sinucideri”, zâmbi în sinea lui la gândul că este scutit de zecile de întrebări incomode.
Casa erau proaspăt văruită, iar merele de creangă putrezeau neculese. Lipseau păsările care, de obicei, se bucurau de iarba din curte. Pe prispa de lut, şedea un copil negricios şi scund, lovind cu seriozitate un duşman închipuit, ascuns după unul din stâlpii sculptaţi ai casei.
Desigur, venise una din rudele Imdiolei şi-acum stăteau la taclale în bucătărie. Într-adevăr , pe burlanul mâncat de rugină şi puţin plecat, ieşea fum.
Când îl văzu, copilul îşi părăsi biciul şi se refugie în bucătărie. Urcă cu greu scările de piatră, se cumpăni în faţa uşii izbit de un val de căldură amestecat cu greaţă. Se chinui să-şi provoace voma, fără folos. Nu mâncase nimic de multă vreme.
Copilul ieşi din bucătărie, reluându-şi, netulburat, ocupaţia biciuitului ritmic. Se mai oprea să urmărească spasmele seci ale lui Druţu apoi, continua să bată în stâlpul putere.
Când îşi mai reveni întrebă:
-E cineva acasă?
-Da, dar acum fierbe mămăliga şi nu poate ieşi.
Imdiola de altădată ar fi lăsat mâncarea să ardă pentru a-i ieşi în întâmpinare. Schimbarea asta avea legătură şi cu lipsa vizitelor de la spital.
-Cu cine te lupţi? întrebă Druţu zâmbind unei amintiri.
-Pe Lili Ochelaristul, când îl văd că trece cu vaca lui nebună, cu Doina. Îi gonesc pe amândoi cu biciul. Vaca asta împunge lumea.
-A rănit pe cineva?
-Nu, dar va împunge, că Lili e mereu beat şi nu are grija Doinei. Dacă n-ar fi lumea aşa rea, mama ar trăi şi-acum.
-A murit de multă vreme?
-Nu, acum o săptămână. De-atunci sunt aici cu bunica… Am plâns-o la înmormântare. Era aşa de frumoasă ! O vedeam rar, dar o iubeam. Era bună cu mine şi cu toată lumea. Îmi trimitea hăinuţe frumoase şi bunătăţi. De-acum, o am doar pe bunica.
Un gând rău îi răvăşi bruma de putere. Se sprijini de stâlpul biciuit şi aşteaptă ca Imdiola să-i iasă veselă în întâmpinare. Nu îndrăzni să-l întrebe de numele mamei şi aşteptă să audă izbitura ceaunului pe fundul de mămăligă şi sfârâitul scurt. Se auziră paşi greoi. Nu, nu era Imdiola.
De-asta nu venise să-l vadă. În camera întunecoasă, camera dragostei lor, cu mirosul plantelor medicinale puse la uscat, auzi ca-n vis confirmarea bănuielilor însoţite de valuri de plâns.
-A murit, spuse ea bocind în colţul basmalei, s-a omorât. Auzise toată lumea că nu mai ai şanse. A băut sodă caustică … S-a chinuit mult, sărăcuţa. A smuls totul de pe pereţi şi a ieşit pe câmp. S-a târât spre pădure, dar n-a mai ajuns. Unii te socoteau vinovat pe tine. Însă, ea te-a iubit mult şi n-a suportat povara a trei bărbaţi morţi în poala ei. Nu dorea ca fiul ei să fie o piedică între voi. Acum, el nu mă are decât pe mine. Dacă mor şi eu, rămâne al nimănui… Mai strâng din lucruri, am găsit repede un cumpărător. Să aibă el banii, când va fi mare şi eu voi fi moartă.