ne întoarcem pînă la urmă
la rănile noastre prime
ca la niște rădăcini albe
de unde viața vine
simplu
sau poate într-un fel
mult mai transparent
decît ne vine să credem
că este posibil
trecînd spre neliniștea tandră a gesturilor
cumplit de nesemnificative
așezate între noi ca o baricadă
invizibilă

ne întoarcem la ele
la rănile noastre nobile
ca într-un pelerinaj
din această risipitoare nebunie
pe care cu studiată emfază
o amanetăm din ce în ce mai mult
pentru din ce în ce
mai puțin
și cu o jenă aproape imperceptibilă
o numim în momentele noastre
de sinceritate
viață

ne întoarcem
mereu în același loc
deși de fiecare dată
avem tot mai puține
cuvinte