Vișinel se scoală mahmur, iese afară pe urma făcută de cîine, se oprește la poartă, lîngă locul unde cîinele a îngălbenit spuza brumii, chibzuiește cu mintea tulbure, apoi o ia pitit pe după gard, ca să nu-l vadă Marița, nevastă-sa „de-al doile”. Mai întîi se oprește la privatizați și bea cît are bani. Neostoindu-i-se setea lui cea mare, arșița ce i se urcă din măruntaie ca din fundul Gheenei, merge pe la gospodari și bea în baza zilelor-muncă pe care urmează să le facă la primăvară. Pe urmă se întoarce acasă smintit și ticăloșit cu asupra de măsură. Blestemă și urlă cît ce poate pînă ce îngrozește tot satul. Turbarea și îndrăceala lui se ridică pînă în ceruri la Domnul-Dumnezeul Slavei și Adevărului. Și-odată Preaînaltul și-a ieșit din răbdări:
Poate nu o să vă vină să credeți, dar eu, autorul acestor rânduri am fost condamnat la moarte!
Da, la moarte! Sună îngrozitor, nu?...
Stăteam în boxa acuzaţilor şi nu-mi venea să cred urechilor acuzele pe care le rostea avocatul acuzării, la adresa mea:
«Onorată instanţă, acesta este omul pe care l-a făcut Dumnezeu din noroi, iar el s-a răzvrătit împotriva Lui călcând singura poruncă pe care o primise, iar pe urmă în loc să-I ceară iertare Creatorului său s-a ascuns de faţa Lui, fapt pentru care Dumnezeu l-a blestemat şi l-a izgonit din grădină Sa.
Acesta este omul care şi-a ucis din invidie fratele şi când sângele acestuia striga către Dumnezeu, el a răspuns arogant: «Sunt eu păzitorul fratelui meu?».
Numai mie putea să mi se întâmple una ca asta. Nu, nu vorbesc despre faptul că am un pitic, asta în sine de la o vreme nu mi se mai pare atât de îngrijorător, am mai vorbit eu cu unii și alții și am descoperit că e deja ridicol și desuet că eu am numai unul. Am un prieten care se conversează cu vreo trei-patru dimineața când se bărbierește (eu cred că îi și vede în oglindă, dar nu mi-a confirmat), la prânz are o pitică favorită care îi face zâmbre când mănâncă și seara... seara pot numai să-mi închipui ce orgii au loc în apartamentul lui cu două camere, două pisici și jumătate (încă n-a terminat partajul cu fosta lui prietenă), un hamster și-un laptop. Dar să revenim. Deja mă simt complexată cu piticul meu, cred că unii ar spune chiar că e cam ratat...
M-am urcat în primul tren. Nu ştiu încotro. Când ştii că e ultimul, nu mai contează prea mult. Oameni. Cei mai mulţi, singuri. Caut un compartiment gol. Mi-ar prinde bine unul gol. Miroase a peşte sau a urină. Ninsoarea a stat. Copacii se destramă liniar în gheaţa de pe geamuri. E frig sau mi-e frig. Mi-ar fi prins bine geaca de iarnă. Dar pentru ea, trebuia să trec pe acasă. Mi-ar fi fost destul de greu. Aş fi pierdut şi trenul. M-a luat iarăşi pieptul. Scuip vişiniu. Parcă un arici naşte în mine. E frig. Mi-e frig.
Adevărul e că societatea-i cam dădea de furcă. Dar cui îi e ușor în societatea de azi când stai în fața unui computer timp de zece ore pe zi. Lumea virtuală în care nu trebuie să te speli sau să arăți bine devine atractivă și rămâi acolo, avatar, chiar dacă în lumea respectivă nu se fac schimburi de fluide.
Comentarii aleatorii