Duminică seara, în curtea Annei Surduc se petrecea mai ceva ca la nuntă. Bătrânul lăutar Ionci trăgea cu arcușul pe strunele viorii ba câte o polcă, ba câte un ceardaș iar studenții dansau cu fetele din vecini care fuseseră invitate la petrecere.
Bătrânul Magas golea pahar după pahar ciocnind ba cu profesorul Lupu, ba cu profesorul Stănescu.
– Bine l-ați mai jucat pe Klontz, crucea cui l-a închinat de nemernic! sincer se bucura Magas. Dar nu înțeleg de unde ați aflat de planul pe care la țesut ca un păianjen otrăvitor?
Am evadat un timp, ca să-mi dau seama. Furoul franţuzoaicei, zbierătele, bătăile în pereţi, lălăitul de dimineaţă, băile, liniştea, bucătăria, mireasma de mort a frigiderului, canadianul. Jean-François. Prima sărmăluţă. Râsul. A trecut anul, ca şi tăcerea. Înveţi să te baţi cu toţi şi mai ales cu tine. Şi nu e nimic mai real decât o plecare cu sufletul dezbrăcat, la vedere, fără duplicitate sau joc de glezne. Aş vrea să spun că am crescut şi am aflat ce e iubirea, nu. N-am nicio idee. Am avut momente când am presupus c-am nimerit-o, în sfârşit, şi mă făleam grozav. Nu. Iubirea e o dorinţă susţinută de neîmplinire. Am găsit asta într-o carte, ca motto. E un tip de iubire, da, cel mai sfâşietor.
Trăia din nou acea senzaţie stranie, a limitei dintre vis şi realitate; când nu ştii precis unde eşti şi nu vrei să te trezeşti, vrei să vezi ce urmează, şi-ţi desfăşori meandrele visului după propriile ţi gânduri şi dorinţe. Acel vis că zboară… cel mai plăcut şi plin de sens, plutind deasupra străzilor, a copacilor, a oamenilor, clădiri şi parcuri, strecurându-se printre firele stâlpilor. Ca o frunză şi ca un vultur. Zbura peste toţi şi le arăta că numai el putea face asta. Pe deasupra lor, spre mirarea şi surpriza celor care-l priveau.
Alunecare. Coamele uriașe ale norilor albi se învolburează din nou la orizont. Jos, printre firele înalte de iarbă, mă scald în lumina diafană a cerului. Pot sta așa, fără să mă mișc, ore întregi, cu mâinile îngropate sub cap, privind la insulele imponderabile de puf ce se scurg pe deasupra mea. Formele lor mereu schimbătoare recită pe mii de voci noi și noi istorii enigmatice fără să obosească vreodată. Alături, destul de aproape, se aud valurile înspumate care mângâie plaja. Îmi imaginez că apele mării se contopesc la orizont cu infinitul, două nuanțe de albastru, asortate la unison. Dacă reușești cumva să înoți până acolo te poți înălța imediat în aerul cald, printre râurile de eter. Deși nu te pot vedea, știu că ești undeva acolo sus, cu aripile întinse, privind spre pămînt.
Comentarii aleatorii