- Poposim încă cincisprezece minute, anunţă şoferul microbuzului.
În autogară, imediat ce păşi pe bitumul denivelat al peronului, aerul cunoscut din copilărie îi invadă plămânii cu mirosul noxelor de la autobuzele bătrâne. Unii călători îşi aprindeau ţigările. Alţii intrară în fast-food, grăbiţi să li se prepare ceva de mâncare. Ar fi ajuns mult mai repede acasă cu microbuzul, dar îşi refuză în minte cei patru kilometri de mers pe jos, la miezul nopţii şi confruntarea cu dulăii de la stână din marginea satului. Mai erau trei ore până la plecarea autobuzului de Pădureni.
„ Renunţarea- nici umbră, nici contur".
Totuşi, nu era ultima zi. Mai avea multe de tras, fără să sufere cu adevărat. Chinul lor era jocul unor copii, care nu vedeau nimic deosebit în ceea ce credeau că se numeşte viaţă. În vis era cu totul altceva; erau simple fiare hăituite şi prinse doar din dorinţa de a face rău, nici măcar pentru un simplu trofeu.
Aici, în celule, rămâneau pentru multă vreme convinşi că situaţia lor disperată e un izvor de fericire şi continuau să reziste naivi, extrăgând din orice strop de speranţă o linişte profundă capabilă să-i deruteze şi pe cei mai temuţi temniceri.
…îi vedea pe cei care, plăpânzi, în verdele crud şi otrăvitor cu o lună înainte, izbucniseră în roşul florilor mature, pline de seva aromitoare.
Despre Lache al lui Manu unii ar putea spune, de te iei cu ei în vorbă, că nu au prea multe cuvinte de laudă. Ba chiar că, în anumite împrejurări, s-a făcut de panaramă în sat. Alții, măcar doi din trei, din contră, zic că obștea se poate mândri cu unul ca el pentru că și-a crescut bine copiii și lasă și ceva gospodărie. Acuma, ce-i drept e drept, îl puteai vedea desișor pe la crâșmă. De aceea s-a și ales și cu un alt nume decât cel din buletin, Manu Trascău, mult mai cunoscut. L-a “aranjat“ unul pocit rău la gură, pentru că, deși trecuse de atunci 20 sau 30 de ani, nimeni nu-i mai spunea altfel. Nici măcar poștașul ori preotul paroh. De fapt cu biserica nu prea avea el multe în comun. Poate și din cauză că de la casa lui până la biserică erau trei crâșme.
Strada Paradisului nu era într-o zona rezidențială, după cum eronat sugera numele. Era genul de alee pe care l-au mazilit pe Brîncoveanu. Dacă mazilit s-a chemat. De undeva, de peste tot mai exact, emana un miros înăbușitor, greoi, care plana ca o umbră. Clădirile îngrămădite ridicau colțuri, cîrlige pe acoperiș, cum se găseau odată în Amsterdam, pe canale, unghiuri și scurgeri morbide, guri larg deschise de gorgoyle. Magda avea impresia că pășise în anii 1800, încercă să-și amintească... numai în Strasbourg avusese sentimentul acesta. La un balcon, o femeie scutură un covor murdar, alcătuit din fîșii cusute, multicolore. Poartă o fustă largă, cenușie, o scufie cu un model curios și o urmărește cu o expresie pătrunzătoare, de-a lungul străzii, nu o scapă din ochi pînă nu o ia la dreapta.
Comentarii aleatorii