Se mai bucura de imagini doar tresărind aproape de punctul culminant al unui vis repetat. De fiecare dată îl pierdea. Nu se putea mângâia nici cu posibilitatea de a-l reconstitui. Orbecăia în fiecare dimineață cu temeri. Pe măsură ce îmbătrânea, îi era tot mai dificil să-i rețină detaliile. Se cufunda într-un studiu alb-negru. Accentua, în tablourile fanteziilor uitate, gânduri șterse din paginile unei cărți fără coperți, fără început și fără sfârșit. Avea senzația prelungirii unui coșmar. Ignora coridorul din mintea ei. În camera lui trecu mâna peste cutele goale ale cearșafului.
A răsărit luna... Ea cunoaște povestea fiecărui lucru care s-a pierdut pentru totdeauna... Prin fața ei trec, spre palate cu vârfurile în nori, caleștile de aur și de argint ale primilor, dar și ale celor din urmă povestitori...
La început de noapte, luna-și traversează grădina ca să guste din cuvintele coapte, în a căror sevă îi stau frumusețea și puterea multă, apoi se așează pe cer și ascultă... Cum se apropie caleștile, cum suduie vizitii, cum se dau jos întâi domnișoarele și pe urmă copiii. Iar, la sfârșit, cei ce se înclină și istorisesc peripețiile unui așa drum - aproape nepământesc.
Era un biet suflet de femeie curățit de valurile singurătății. Se călise cu vedeniile și ispitele întunericului, cu zgomotele amplificate de propria tăcere și cu teama crescândă față de bunătatea veninoasă a celorlalți. Îi respecta contemplarea liniștitoare, privind în gol cufundat în gânduri. Tresări surprins de pașii unui trecător care-și arunca absent privirea în curtea verde. Admiră, pe rând, cerul vâscos, norii de vată de zahăr, purpura apusului și tușul nopții învelind șomoiogul de patimi cu plăcerea rece de rouă.
- Ce faci Ioane? Unde ai fost sâmbătă?
- Unde să fiu, bre? Aicea.
Omul ridică din umeri nepăsător și se uită undeva în stânga umărului meu.
- Cum aici? Te-am căutat. Am bătut și acolo la ușă, nimic.
- Da’ ce vroiai bre cu mine? Oi fi dormind.
- Ei, dormeai. Am venit și mai târziu. Nu ai fost aici. Vroiam să-mi speli mașina.
Își ridică nepăsător un braț, căutând parcă să atingă ceva nevăzut, după care se uită mirat la mine. În cele din urmă, mâna îi poposește stânjenită pe un picior.
- Nu-mi dai și mie niște bani? Nu mai am nici o țigară.
- Nu ți-am spus că nu-ți dau pentru țigări? Ce ești greu de cap. Lasă-le încolo, nu te uiți la tine cât ești de slab, țigările îți lipsesc.
- Bine, bre. Auzi, când vii să nu te prind că mi-o aduci fără plinul făcut! Că deseară am întâlnire.
Imdiola continua să existe. Părea o entitate apăsătoare, a cărei prezenţă, dezvăluită doar pe jumătate, îi accelera ritmul inimii. Şoapte străvezii îi străbăteau perdeaua de gânduri ajungând la conştiinţa sa şi biciuindu-l cu senzaţia neîmplinirii.
O căuta în amănuntele nesemnificative care îi aminteau de acea femeie simplă, departe de imaginea deificată şi, totuşi, umplându-l cu o nostalgie amară. Încerca s-o cucerească iarăşi, stabilindu-şi etape, trasee complexe şi accentuându-i frumuseţea.
Comentarii aleatorii