Nici vorbă de sărutări și alte fandoseli. mi-a ajuns să cunosc psihologi, dentologi, caprozari și frenologi de gintă zurlie. Mă fotografiez în umbra umbrelor, întunericul abisurilor negre și ce văd? Un bătrân bădaran, bălos, bitrofic, bidirecționat cu biciul. Mi se rupe de tandrețea ta Mirza, eu
am nevoie de o slujnică care să mă ducă cu căruciorul de invalid la răsadul în care am plantat marihuana zilelor mele.
Ma întind gol peste pian ca să simt răceala clapelor negre,
cele albe îmi dau fiori de Paris sub ocupație.
Apăs la întâmplare octavele dezmățate din rue Gogol unde te întâlneam doar manta pe tine, udă, ploaie, lacrimi.
Era liniște în compartiment. Trenul gonea. Dealuri. Iarnă. Seară. Karol era nostalgic. Tânăra îl privea din când în când. Era ceva normal. Se plictiseau. Urma Iza. Una dintre ele. Poate mai urca cineva. Poate nu. Confortul era bun. Drumul era lung.
- Scuză-mă că te întreb…!
- Spune! (răspunse ea)
- Până unde călătorești?
- Galați!
- Mergi la rude?
- Nu! Mă întorc la facultate!
Coloanele din dreapta se dovediră a fi pădurea de pietre de care se temuse atât, dar pașii îl duceau într-acolo. "Din pădurea aceea încremenită nu te mai poți întoarce" îi spusese cineva, "decât știind formula de lichefiere a pietrei".
"Atunci statuile își vor duce la capăt ultimul gest. Gestul acela neînceput decât în gândul lor de piatră. Ochii lor vor tresări, ele însele vor fi surprinse că tu le aduci izbăvirea. Îți vor depune atunci la picioare lacrimile lor de siliciu."
- Unde e foșnetul de lemn al pădurii?
- Lemnul era visul meu de demult. A ars și-acum e cenușă. El mai trăiește doar în amintirea acelor timpuri, visând că se va mistui din nou cu flacără vie.
Era acolo înfricoșat, dar pe lespedea aceea din grădina fantasmelor spera să afle în sfârșit răspunsul.
Benone Vasiliu a fost hamal în Gara de Nord din Bucureşti, o viaţă întreagă.
Bărbat frumos, înalt, cu ochi albaştri şi cu părul alb încă de tânăr, Beni avea o ţinută dreaptă şi impunătoare. Acest om care albise de pe la 16 ani avea o eleganţă, o distincţie chiar şi când căra bagaje, aer pe care-l păstra şi acum dându-ţi senzaţia de mare boier ajuns în sărăcie. Privit de la câţiva metri omul părea un adevărat Jean Gabin dar ceva mai arătos.
Aveam opt ani când, întorcându-mă de la școală, la prânz, i-am spus mamei, bucuroasă, că mă mărit cu profesorul de matematică. Eram foarte hotărâtă. Avea păr negru, lucios și ochii albaștri, întunecați. Era distins, înalt și zâmbea frumos. M-a cucerit de la prima privire.
Mama a râs îngăduitoare, m-a mângâiat pe creștet și m-a lăsat să visez.
- La înălțimea vârstei de opt ani vezi lucrurile mai simplu! mi-a spus. O să crești și n-o să mai vrei să te măriți așa repede!
- De ce? E atât de frumos!
- Mai vorbim peste vreo zece ani!
Avea dreptate mama? N-avea? La opt ani nu mă interesa că proful de mate era mult mai mare și însurat pe deasupra, iar eu «mă încălțam pe dos ».
Comentarii aleatorii