Lixandru Găzaru a avut patru copii:trei fete și un băiat.Pe cea mare,Nela,a măritat-o în Tîrgoviște cu băiatul cel mare al familiei Cucu,renumită pentru moara ce vîntura apele Ialomiței.Celorlalte fete le-a ales băieți din sat:Floricăi, pe Voicu a lu' Stan Vrabie, iar Vergicăi, pe Ion a lu' Țurcă.Băiatul a vrut să se facă minier și după ce a terminat școala de maiștri, a ajuns în fundul unei mine din Șotînga.
Vântul turbat e o cauză nobilă de disecție. Un vânt turbat stătea într-un colț abscons al zilei rozându-și unghiile de ciudă. In alt colț al sălii de bal infantele își puneau în vedere nurii apocaliptici și mărgele antiangoasale cumpărate șiret de la precupețe cu funduri mari, cu fuste transparente, largi, sub care ne puteam ascunde concretul și siguranța de atâta poftită negăsire. Madrigale se rostogoleau sărate, prelinse afară din bucătăria largă, afumată, unde soldați morți pe cai sărutau din buze, nevestele altora. Era cald și niciunsteag nu flutura în absolută bernă. Pasta din caserole era exact al dente, îmbibată în uleiuri râncede de niciofloare, iar tu zăceai fericită greblând alene un vânticel turbat ce te adulmeca simetric cu lascivă dorință.
Prima oară când am aflat câte ceva despre mine a fost într-o toamnă fără evenimente majore. M-am văzut cu totul și cu totul înafara mediului înconjurător normal. Eram mic, gras, știrb, cu urechi ridicole, păr moale și rar – o enormitate, și aceea spălăcită până la a deveni neimportantă. Cutiile cu lapte concentrat cu ajutorul cărora bona urma să scoată din mine un bărbat de excepție aveau desenate pe ambele fețe bebeluși surâzători cu ochi albaștri, dezvoltați conform ultimelor estimări mondiale. Orice statistică din lume ar fi dat dreptate indicilor mei reali: eram predestinat nulității – legumă.
Era un cer despre care nu povestise nimeni până atunci. Te apăsa greu ca un tavan cu grinzi din lemn de brad. Ploaia a venit firesc. Deasupra ta, frâmghii rezistente suspendate din cer coborau insistent. Te mângâiau pe gât, ţi se încolăceau şi îţi propuneau salvarea.
Dintr-un bloc putred şi gri, mirosul de igrasie îţi perfora nările şi îţi sfredelea în cap. Te gândeai că pacea asta care îţi era servită pe tavă, întunericul ăsta găunos, nu avea să ducă decât la moarte.
Simţeai că eşti un fluviu care curge prin tine însuţi şi te devastează. Te refugiai înafara ta. Te priveai de sus, erai un simplu om.
Luni dimineață, 8:30. În general mă trezesc la 8 ca să am timp să-mi beau cafeaua și să fac un duș. La 8 mă linge câinele pe tălpi, azi nu m-a lins nimeni și deja îmi beau cafeaua în mașină. M-am sculat din pat și am sărit direct în periuța de dinți. M-am îmbrăcat în grabă și am ieșit din casă cu ceașca de cafea în mână. Dacă nu prind nici un ambuteiaj, probabil că o să întârzii maximum 5 minute. Cafeaua e tare.
Orașul e gol, nu e nimeni pe străzi, mi s-a părut ciudat abia la a cincea gură de cafea care m-a trezit de-a binelea. Circul singur pe șosele. Drumul până la serviciu a fost ușor și am ajuns cu 10 minute înainte de 9. N-am văzut nici un om și e luni dimineață.
Comentarii aleatorii