m-am săturat de

pete de transpirație duhnind printre vorbe
de algebră de xuri și ygrecuri
algoritmi radicali din pretinse cunoașteri
prea multe adverbe circumstanțiale cu miros de cântar
și prostește mai cred că poezia nu se va da niciodată pe camătă,
mai zic
misiții ei nu-și vor face dugheană
în colțul estic al zilei de mâine
degeaba scurmi în umorile tale ca o găină în stratul cu ceapă,
dragonii nu acolo îi vei găsi
da izbește-i celui în trecere o palmă-n obraz arde-i
trei neologisme tari peste ochi
uite bă eu exist sunt marele singurul incognoscibilul
am o carie prin care îmi iese poezia afară
puroiul meu e matrice lirismului soarbe-l
fără condimente tu searbădule orbule nesimțitorule

dar

azi dimineață pescărușii țipau previzibil
și trist
ca o dezlegare la dejunul regretelor
și mirosea orașul acesta străin a alge și-a sare marină
(ah orasul acesta unde mai știam să te iubesc spiralat
uitând să întreb cine ești)
și trecutul mi se târâia peste linia frântă a somnului
un fel de moluscă fragilă și atât de ridicolă, da
hei tu singurul rămas în prăpastia umbrelor mele cât de întregi ne eram
așa ascunși în fortărețele ignoranței
sâmbătă ne devoram carnea tânără din firmiturile ei
hrăneam porumbeii duminicali
pe urmă ne-am rămas tot mai puțin am început să roadem din ziduri

dincolo de ele doar pastișele noastre desenate de moarte
în negru
și alb

dar

firește acesta este un poem perfect previzibil
(mai ales primul vers)
cum previzibilă este iubirea
ori pescărușii tăind pieptul dimineții în două felii
ori moartea
ori alte câteva nesemnificative amănunte existențiale
pe care le putem vinde ieftin
pentru ceva neologisme plus o alegorie
despre găina ce scurmă în stratul de ceapă.

cool!