Dacă se umflau apele pe care le treceam cu piciorul
şi cuibul de rândunici era sub streaşină,
îmi râdeau ochii sticloşi
de mirosul pătrunzător al liliacului înflorit,
atât de adânc îmi intra primăvara în gânduri,
copil stingher cum mă credeam
alungat de o creştere bruscă
în văzul celorlalţi.

Nu închideam niciodată poarta cerului,
îi lăsam să treacă după voie
cu imaginea mea schimbată
după anotimpurile lui.