și nici nu mă întreb dacă se poate să mor
cînd pianul își prelinge notele peste umerii nopții
mă ascund în coliba asta din cărți răsturnate
fotografii de demult și tablouri
doar pentru că poate undeva cumva
ceva m-a făcut să cred că vei fi
măcar pentru o clipă
aici
cuibărită cu ochii închiși în mine
dezbrăcată de nevoia zilnică după cuvinte
să spargem împreună secundele
în cioburi imense de cristal
să îți sărut genunchii
și să adormim înveliți în manuscrise