Mergea. La fel ca în fiecare zi, printre blocuri. Căldura stătută îl învăluia tot mai mult cu fiecare zi cu cît se îndepărta de vacanța de primăvară. Cartierul era liniștit. Mirosea a praf, a asfalt încins și a vegetație de maidan. Uneori un iz de ciulama sau pește prăjit amintea că e mijlocul zilei. Un vînt călduț, îmbibat cu polen, îl lovea în față din cînd în cînd. Simpla lui senzație îl facea să simtă începutul durerii de cap. I se spusese că e sinuzită. Dar el știa că nu e. Era ceva legat de vîntul acela. Alteori căldura mirosea a mortăciune sau a sulf. Sau a Dunăre. Lui însă nu îi plăcea să fie privit ca bolnăvicios. De aceea își păstra durerea pentru sine. Punea șleampăt un picior în fața celuilalt și mergea. Școala era departe. Atît de departe încît în fiecare zi se temea să nu întîrzie. Și de multe ori întîrzia – hrănind teama aceea cu fiecare experiență neplăcută. Ura școala. O detestase întotdeauna. Ceva nu se potrivea între el și ideea de școală. Nu îi plăceau regulile, constrîngerile. Uniforma. Și mai ales nu îi plăcea matematica. Nici fizca. Și nici sportul. Se plictisea ușor. Uneori privea pe fereastră la nori. Da, există și chestia aia să fii cu capul în nori. Și nu vedea nimic rușinos în a fi așa. Era cald în clasă. Cerul - aproape alb. Niște nori, ca de vată subțire, pluteau departe, ca o iluzie. Profesorul vorbea agale. Ceva despre valențe, sau presiune. Ar fi vrut pervazul să fie mai jos, să poată vedea Dunărea sau măcar malul celălalt. Dar nu vedea decît cerul. Alb. Ca într-o închisoare. Da, așa i se părea școala, un fel de închisoare. O închisoare cu fete. Pe care nu le înțelegea deși uneori se simțea atras de ele. Fără să înțeleagă prea bine de ce. Iar asta îl făcea să se simtă stînjenit. Îl indispunea. La fel ca și căldura, matematica și sportul.
Tresări. Mîna profesorului era pe umărul lui. Vocea tună ca un ciocan: „Deșteaptă-te române!” Auzi chicotitul cîtorva fete în spate. Le aruncă o privire încruntată. Erau urîte și aveau coșuri. Și nu aveau sîni. Se scutură. Privi spre profesor și roși. Își simți fălcile încordate și se ridică în picioare. Emoția îl făcu să simtă un gust amar în cerul gurii. Sunetul clopoțelului curmă penibilul situației.
„Pentru data viitoare citiți lecția pînă la capăt. Și să nu vă mai prind visînd.” Privirea i se încrucișă o clipă cu a profesorului. Apoi plecă capul. Simți din nou ură. În piept. Era pauză. În jurul lui zgomotul părea un tumult străin. Îl durea din nou capul. Din cauza emoției. Totdeauna era așa. Privi peste bănci aiurea. Apoi la colega cea nouă. Și ea era singură. Blondă. Cu un început de sîni. Ca niște mici fructe misterioase ascunse sub uniformă. Se scutură. Nu era voie să se gîndească la sînii unei fete. Nu își amintea de unde știa asta. Dar... Oricum, mai bine ieșea în curte. Și așa pauza nu era lungă. Și venea ora de matematică. Își aminti asta ca pe un fel de nenorocire incipientă. Ura școala. Iar vacanța era încă atît de departe.