Moș Ghiță Pintilii bătea de-acum spre suta de ani. L-a prins pe Carol Întâi – fiind sub arme în primul război mondial. Îi plăcea să spună că este veteran adevărat, înălțat “sărjănt” chiar de rege, nu ca puțoii iștea, ce fel de veterani pot fi ei dacă s-au zmângălit oleacă doar la ultimul război. Acum, e adevărat, “puțoii” dădeau și ei să facă, așa, de-un șaizeci de ani etate.
Fercheș, duminica și sărbătoarea, în straie de bune - cu bocanci cremuiți, ciorapi albi, de bumbac, trași peste pantaloni-i pană - și cu pieptul plin de decorații, era întotdeauna primul la biserică.
Directorul școlii, profesor de română,
(Cogălniceanu se numea) își scotea căciula în fața lui de la douăzeci de pași. Milițianul – plutonier Câtea – îl saluta militărește, ca pe generalii din activitate.
Preotul Grigorescu, deși mai puțin în etate decât el cu vreo douăzeci de ani, parcă se intimida la cântat când îi întâlnea cătătura. La slujbă îl puteai vedea doar în rândul întâi, unde sta sprijinit în bastonu-i lucios din corn câte patru-cinci ceasuri. Îngenunchia odată cu toți credicioșii așa cum cerea rânduiala.
Când avea chef de vorbă, povestea pe maidanul de la “cumparativă” să-l audă toți... Ehe, și cum se mai sărbătorea hramul (Tăierea Capului Sfântului Ioan) în trecut. Știa de la ai săi că venea la biserica veche de lemn - care fusese, de fapt, un schit de călugări și în care au tras rușii cu tunul de pe Dealul Enoaiei pentru că li s-a părut lor că se adăpostiseră nemți acolo - însuși Vodă Cuza, cu alai și cu Doamna Sa.