„Mă simt așa de bine, acum că te-am cunoscut, spune domnul cu pălărie. Nici nu știi cît mă bucur. Te simt acum ca pe propria palmă, nici o ridicătură surprinzătoare, totul e așa neted și plăcut, cunoscut. Păcat numai că nu te pot vedea clar din cauza acestor lumini, sunt prea multe și prea puternice. Sunt niște becuri cețoase, parcă te văd așa, îndepărtîndu-te, ca și cum ai fi în fața mea la o masă și masa s-ar face din ce în ce mai lungă, tu ai ajunge undeva departe. Îmi pierd șirul, știu, dar înțelegi tu ce vreau să spun, da, nu face nimic. Vreau să-ți spun ceva interesant, ceva care să te atragă atît de mult, încît să mă asculți uimită și să nu ai curajul să te ridici să pleci. Tare aș vrea să găsesc povestea aceea care să te țină nemișcată, să te pună într-o poză simplă pe care să o port cu mine. Ce bine îmi pare că pot să te văd, în sfîrșit. Deși îmi pari alta, ești stînjenită că pare a fi o întîlnire romantică. Da, văd...sau poate ai ceva de făcut și eu te rețin. Mi-a părut bine, să știi, mereu am ezitat să îți spun ceva și iată-ne aici, curios...Totuși, nu-i așa că peste vreo douăzeci de ani, o să fii în mijlocul unor oaspeți și o să-mi zîmbești atunci cînd ei nu se uită? Nu mă întreba cum de..., dar eu cred că se va întîmpla. În cele din urmă, toată lumea se întîlnește cu toată lumea după cîțiva ani, nu-i așa? Nu înțeleg de ce te-ai îndepărtat așa de mult, ești deja lîngă perete; nu ți-e rece? Și stăm la aceeași masă. Măcar poți să mă asculți, ești atît de tăcută.”

Domnul cu pălărie se ridică de la masă și își potrivește gulerul. Face un gest de salut, mișcă din buze, apoi își coboară privirea către ea. Masa se lungește din nou, iar domnișoara K este departe, cu spatele lipit de un perete. Se uită ușor mirată la domnul cu pălărie, nu îi arată multă simpatie. Chiar ei pare a nu-și acorda prea multă simpatie și, din cînd în cînd, trage cu ochiul spre ușă.

„N-aș vrea să pleci, spune el, nu ar fi bine să pleci acum; îi vezi pe oamenii aceia? Parcă nici nu se uită la tine, dar îți spun eu că nu e nevoie să se uite, abia așteaptă să te ridici, ca să vină pe locul tău, pe scaunul acesta, da...să stea în fața mea, să mă facă să cred că ești tu, să respire cum respiri tu acum, chiar așa...Te-ai gândit la asta? Mai rămîi puțin, așteaptă să plece ei și nu te gîndi că sunt singuri sau că poate visează și ei noaptea la un drum pustiu și lung. Doar așteaptă să se ridice cineva, să rămînă un scaun gol, eu i-am văzut...Și cînd stau în casă, cînd îmi citesc ziarul sau îmi așez perna să dorm, simt cum ei se mișcă odată cu mine, cînd îmi găsesc cămășile în altă ordine, știu că...de fapt...nu sunt singur deloc. Măcar nu așa cum înțelegeam eu că sunt. Oricum, nu aș vrea ca scaunul tău să rămînă gol sau...dacă mi-ar fi cu putință, ți-aș povesti pînă dimineață, să nu mai pleci, să uiți de strada care duce spre casă și să uiți că ai fost vreodată undeva cu un fel de străin care spunea povești despre alți străini cu chipuri clare și mîine calde, cu vorbe amețitoare care vin spre tine ca o apă cu vîrtejuri, ca atunci cînd plouă zile la rînd...Dar, uite, sunt așa de obosit că nici zîmbetul tău nu mă înseninează, așa că te poți apropia, dacă de asta îți era teamă; mai stăm doar puțin, numai să...știi tu...să plece ei.”

Domnișoara K atinge geamul fumuriu al cafenelei și vede prin sticla cețoasă, simte cu degetele oameni pe care parcă i-a mai văzut undeva. Lîngă perete se află chiar ea, foarte tînără, cu un zîmbet plictisit, cu mîinile cuminți. De lîngă perete, chiar ea ascultă pe cineva care îi vorbește febril, fără ca vreo umbră să-i apară pe față. Nu îl poate auzi pe acest bărbat; pe stradă trec mașini, tramvaie și rîd oameni, dincolo de geam pare a fi o lume desprinsă, cu nervurile scoase, unde fiecare lucru se clatină altfel, tăcut și palid. Sigur însă, tînăra dinăuntru îl aude pe cel cu care își împarte masa, mișcări vagi de aprobare îl fac pe el mai febril și încă mai transparent. Amîndoi par a se mișca liber numai în cîte o sferă fluidă care schimbă imaginea și sunetele, dar nu foarte mult, ca și cum s-ar auzi de sub apă. Poate de aceea femeia de la masă încuviințează din cînd în cînd, pentru că aude cuvintele îndulcite, aromate și tandre, cînd ele ar putea spune tîrîș doar tristețe. Chipul bărbatului pare altul, înconjurat de pielea cea nouă ca pînza diafană a păianjenilor. Poate el chiar vorbește în păianjeni mici și stingheri, care nu se văd unii pe alții, dar țes continuu. Poate că globul lui, în care se simte sigur și, doar uneori, șovăitor, e făcut din păianjeni nevăzuți și iubitori și de aceea fiecare vorbă a lui naște încă o pînză. Continuînd să vorbească, el va fi intrat complet într-o căptușeală moale unde va sta așteptînd misterioasa viață căreia el însuși să-i țese rostul. Bărbatul continuă să rostească vorbe tot mai rar și, în aburii încăperii, femeia de la masă pare că nu-l cunoaște. Ea se ridică și îi pune mîna pe umăr. Amîndoi formează o fotografie veche, fumurie. Mesele din jur se golesc, scaunele devin cenușii, ei rămîn nemișcați, singuri cu învelișurile înșelătoare și încă mai singuri între pereții goi. De la geam, domnișoara K îi privește cu ochii, cu degetele și știe că ei au plecat fără să mai spună o vorbă, ca două umbre, cele două cuvinte pe care ea nu le-a spus.