oamenii sunt naivi când întreabă păsările cât le-a mai rămas de trăit
eu aş vrea să-ntârzii când nu am unde
mă grăbi
dimineaţa
mâini străine adună visele uitate pe sub paturi

am scăpat momentul când umbrele creşteau pe faţă
şi aerul rupt din munţi care te face
mai des şi mai înalt să respiri fiecare urmă de primăvară

timpul mi-a înmormântat toţi copiii imaginari
ei încă aşteaptă să fie pământ
nimănui
niciodată nimic
din gura iadului liniştea grea toarnă în paharul plin nu pentru mine
în genunchi tac şi mi-e frică să deschid cărţile

viaţa nu se dă în credit şi uşor cade printre degete
vine o zi care moare la încheiturile mele
fără gust