Textul curgea de la sine. Nu eram decât un vehicul care-l scria. Mă îndopam cu zeci de cafele, mă făceam că privesc foaia de hârtie, iar textul se scria singur. De multe ori nici nu eram atent: îmi aruncam ochii pe geam sau deschideam televizorul la o emisiune de ştiri.

În toată atmosfera asta bucolică, de convieţuire ideală cu eul meu scritoricesc, am primit un telefon care mi-a inversat polii magnetici. Un telefon care a transformat un sărut într-o mască de gaze, un ou ideal într-o formă neregulată, dizgraţioasă, un gând altruist despre lume într-o meschinărie egoistă. Era vocea, „Silvia”. Redau întru tocmai discuţia cu ea, pentru a nu fi „acuzat” de un eventual cititor al rândurilor de faţă de „inveţii” sau cine mai ştie ce alte bazaconii. Totuşi, nici nu urmăresc să mă disculp. Nu există nicio vină aici. Redau pur şi simplu ceea ce a fost, aşa cum a fost.

Urmăream pe geam o frunză căzând. Mâna dreaptă scria singură, cea stângă alerga după un pişcot pe-o farfurie. Eu alunecam lent, cu frunza. Deodată, exact ca la începutul acestei povestiri, a sunat telefonul. Nu am mai tras pe dreapta, pentru că nu eram în maşină; totuşi „conduceam” ceva. Conduceam un text, iar asta m-a făcut să fiu mai nepăsător, mai ignorant, decât dacă aş fi condus o maşină reală, cu motor murdar de ulei şi haină de tablă. Telefonul suna. Suna insistent. Suna agasant. Suna oribil! Mâna mea dreaptă nu a mai îndurat chinul, a aruncat pixul şi-a răspuns. Era ea, redusă din nou la propria voce: „Ce faci?”. Tonul era anemic, scăzut. „Scriam ceva. Tu?” „Sunt tristă.” (precizare inutilă – se simţea în telefon asta). „Adică?” „Victor. Victor... m-a părăsit.” „?!?” „Definitiv!”

Abia atunci m-am trezit din reveria frunzei, ca izbit, în locul ei, de asfalt. „Poftim?” „Totul a fost un aranjament, aşa cred!” „?!?” „Ne-a făcut cunoştinţă special ca eu să iau legătura cu tine, iar el să mă acuze că mă văd cu altcineva. Ştia că mi-ar plăcea să stau de vorbă cu un poet şi a profitat de noi. M-a somat să-i spun cu cine mă întâlnesc şi am refuzat. A simţit în atitudinea mea că mi-a fost gândul la altceva săptămânile astea.” „...” (eram mut) „Nu vreau să-ţi spun mai multe, nu vreau să te încarc inutil... Vreau doar să ştii că din momentul ăsta nu mă mai interesează nicio povestire. Te rog enorm de mult să nu te superi, dar înţelege-mă: nu-şi mai are sens micul nostru proiect. Ştiu că am profitat de tine, dar sper, din tot sufletul, să mă înţelegi!” Oare altcineva în locul meu nu ar fi „înţeles-o”? „Poţi face orice vrei cu povestirea în cauză.”, asta am mai reţinut din ce a mai precizat după. Abia de-am articulat mai multe cuvinte ca un nou născut. Astfel de situaţii mă blochează complet, sunt perfect obtuz în a da sfaturi „de inimă”.

Am lăsat mâna dreaptă să-şi continue dicteul automat. Nu am intervenit cu nimic. Ce a ieşit, am trimis direct la o revistă spre publicare. Nici nu am avut curaj să citesc înainte. Toate planurile, cu sfârşit aşa şi pe dincolo, au picat. Am lăsat povestirea să se scrie singură.

Cu titlu de amănunt: după publicare, m-a sunat vocea să mă felicite. A fost scurtă şi la obiect. Citise povestirea în revistă. I-a plăcut „enorm de mult”. Peste câteva zile m-a sunat şi Victor, cu un text similar. Ciudat e că m-au sunat de pe acelaşi număr de telefon. Să fi fost chestia cu despărţitul doar un pretext pentru a ieşi onorabil din povestirea mea?