Cunoştinţă îi făcuse Rachela, o funcţionară de la etajul doi, care într-o pauză i-a mărturisit că e cel mai atrăgător bărbat pe care-l cunoscuse vreodată. Cunoştinţă e poate prea mult spus, totuși o fotografie poate spune multe, nu? De exemplu, că n-are un sindrom Down, că n-a făcut box de performanță, că n-are un început de chelie şi că n-are dantură de britanic. Magda îşi netezeşte părul cu grijă în timp ce merge spre cafeneaua L`Abbaye*, unde urmează să-l întâlnească, sau s-o întâlnească, deocamdată fiind ea, ideea. Zâmbeşte, îşi imaginează ce gesturi va face, şopteşte replicile adaugând expresiile în vitrine, e straniu să vezi oameni vorbind singuri pe stradă. Cafeneaua, i-a explicat Rachela, se găsea pe strada Paradisului. Zona nu era una rezidenţială după cum eronat sugera numele, era mai degrabă genul de alee pe care l-au mazilit pe Brâncoveanu.. Un miros greu, neplăcut plana ca o umbră iar clădirile erau îngrămădite, ridicau colţuri, cârlige pe acoperişuri, cum se găseau odată pe canalele Amsterdamului. Aveau unghiuri cu scurgeri morbide, guri larg deschise de gorgoyle. Magda avu impresia că păşise în anii 1800, doar Sighişoara se apropiase de sentiment, îşi aminti că în vara lui 2006 o găsise mistică. La un balcon, o femeie scutura un covor murdar, din fâşii cusute. Purta o fustă largă, cenuşie. O urmări până intră în cafenea.

Interiorul cafenelei era terasat şi mai spaţios decât dăduse faţada de înţeles. Geamurile erau imense, romboide şi semănau mai degrabă cu nişte vitralii. La baza lor era scris numele cafenelei într-o caligrafie alungită. Pe pereţii din piatră şi de grinzile dispuse în cruci atârnau scuturi, coarne de cerbi, tablouri vechi cu călugări. Sub sticla integrată în mesele de lemn, era nisip, iar în el erau aşezate ceainicuri, imitaţii de viori din metal, perii de păr şi alte mărunţişuri. Mesele erau centrate de lumânări alcătuind o atmosferă caldă. Zumzetul interior era extrem de plăcut, Magda zâmbi încântată. Îşi căută interlocutorul cu atenţie, însă nu-l găsi, aşa că îşi îndreptă atenţia spre o toaletă. Abia dacă simţea sarcina, dar ca un clişeu, deja devenise dependentă de toaletă. Căută în poşetă fondul de ten pentru a-şi ascunde petele, era o gravidă deosebit de urâtă. Dar înainte să poată face asta, la primul etaj apăru un bărbat zvelt, cu părul de un brunet profund. Bărbatul se sprijini de balustradă cu o mână, cu cealaltă îi făcu semn. Magda înlemni. Cusack. Nu, Edward Norton tânăr.

- Mă bucur c-ai găsit cafeneaua. Puţini reuşesc din prima.
- De ce?
- Nu ştiu, cred că depinde de om, îi zâmbeşte cu înţeles. Magda îşi simte obrajii inundaţi deşi nu-i era clar dacă a fost un compliment sau nu.
El cere un vin roşu, ea un suc de portocale. E înalt, poartă pantaloni de stofă neagră, cămaşă albă cu butoni auriţi şi guler înalt. E complet integrat în atmosfera localului, parcă ar fi ieşit din pereţi. Ea poartă masca gravidică şi-ar voma din cinci în cinci minute. Îşi reaşează bluza simţindu-şi sânii expuşi ca o compensare.
- Ladiov Testapa, încântat! întinde o mână cu degete subţiri şi graţioase.
- Magda Avram.
El îi sărută mâna atent, reţinând-o atât cât degetele să îi inducă fiorul clasic.
- Parcă vii dintr-un alt timp.
- Poate, dar mă integrez oriunde.
- Curios. Tocmai am vazut o femeie care bătea un covor din fâşii. Se mai fabrică azi? Nu ştiu, avea bunică- mea unul prin casă, tu pari venit cam de-atunci...
Ladiov râde.
- Lumea! exclamă filosof, cere doar să deschizi ochii.
- O ai la picioare! continuă cu sarcasm, atentă la gesturile lui distincte, covârşitoare prin naturaleţe, se surprinde gândind că un bărbat n-ar trebui să fie aşa.
- Ba chiar o am.
Mda, un bărbat ca el putea.
- Tu nu ţi-o doreşti ?
Cunoaşterea absolută e plictis absolut, se gândi Magda.
- Nu, e ok.
El pufni în râs.
- Bani?
- Nu, dacă-ar fi să vreau ceva, acel ceva... ştiu că-i lacrimogen, dar e iubire, dar ce dezamăgit eşti. Tu nu iubeşti?
Ladiov îi ia mâna, iar atingerea lui o înnebunește cum n-o făcuse un alt bărbat de când Darius şi-a scuturat ultima dată pantalonii şi-a plecat. Definitiv.
- Ce faci?
- Îţi caut linia vieţii.
- Cum e?
- Scurtă. Păcat, ce-ai da ca să trăieşti mai mult?
- Orice, dac-aş crede ce spui dar astea-s tâmpenii. Dă-mi palma ta. Ciudat... Linia ta şerpuieşte până la încheietură, urcă pe antebraţ.. Duncan McLoad din clanul McLoad! O să uiţi să mori, ai să amăgeşti moartea cu aerul de lord. Hm, chiar aşa cum reuşeşti?
- Prin alegerile altora, prin întrebările mele.
- Hm?
- Adică oamenii mă cheamă, uneori îi caut eu, uneori doar... mor, poftim? pur şi simplu mor.
- Ce Dumnezeu?!
- Nici un Dumnezeu. Ai să înţelegi imediat.
- Când?
- Acum. Te întreb din nou.
- Ce?
- Ce eşti dispusă să faci ca să traieşti?
- Să trăiesc?! Dar cine-a zis că mor?!
- Îţi spun eu.
- Poftim?!
Se apleacă lent asupra mesei.
- În curând.
- Dar cum poţi să spui așa ceva?!
O priveşte arogant.
- Nu! E imposibil. De fapt, e foarte posibil, erai perfect, se ridică val-vârtej, c-o să mor?! Asta n-am mai auzit-o!
Îşi ia poşeta şi iese fără să întoarcă privirea, nici chiar ochii interiori. Tot drumul şuieră printre dinţi şi fireşte, înjură.
- Toţi psihopaţii!
Crează scenarii în care el o ucide, în care moare de cancer, în care e împinsă de pe o clădire, în care-i cade un sac de ciment în cap, în care adoarme cu ţigara aprinsă, nu! Nu mai fumez, deci nu pot să mor! Trebuie să nasc. „În curând” se cutremură, scoate pachetul de ţigări şi îl aruncă. „În curând”. La naiba, trebuie să mă calmez. Ezită între teamă şi indignare până acasă, oraşul îmbrăţişează noaptea ca o pătură, în timp ce ea s pierde pe străzi, se alungește şi se dilată cu fiecare zgomot, cu fiecare pas alege să trăiască.

Ladiov a rămas la masa din L`Abbaye rezemat de spătarul scaunului, cu privirea aţintită înainte, în gol. Zâmbea fin, ca unui imens secret. Paharul de vin e neatins. Într-un final își simte mâinile imponderale, ce plăcere să atingi o piele atât de fragedă.
- Te-asigur, sunt perfect. Dar mai ales real.
Privi satisfăcut prin vitraliu. Îi este servit bastonul. Îl intrigă cum după atât timp, moleculele acestei lumi îl surprind, polen, praf, stropi aleatori, mirosul unei femei. Seducţia concretului.
Oftează lung, intelectual şi se topește în pereţi.

Magda caută balconul de la care femeia scuturase covorul însă nici o clădire nu mai seamănă cu aceea. Unde sunt cârligele? Dispăruseră odată cu mirosul.
Discuţia îi stăruie în minte tot drumul. La intrare în apartament îşi aruncă pantofii, poşeta, hainele şi din obişnuinţă se duce glonţ la birou. Concretul era acum, în camera dezolantă, în haosul care îi rămăsese în urma plecării lui Darius, ca o perdea a morţii de idei, pe care când o trage nu face decât să se târâie în concret, ca un fel de melc spiritual plecat în cursă. Pe masă era romanul lui deschis la pagina 77, subliniat. Darius nu mâzgâlea niciodată cărţile.. Magda înlemni lângă birou privind pagina. În momentul acela, uşa de la balcon se deschide şi se izbește cu zgomot de perete. Magda țipă scurt şi sare doi paşi în spate. Mecanic, dinţat, iraţional i se tăie genunchii în timp ce pășește sacadat spre ea, ca s-o închidă căci uşa balconului era mereu încuiată. Privește îngrozită în jur, bucătăria, baia, holul, biblioteca, pantofii, tăcerea. Nici un alt geam nu era deschis. Paginile romanului încep să se întoarcă în întuneric. Raţiunea Magdei paralizează; în sfârşit, adună suficient curaj să vadă unde s-au oprit. Pagina 23. Un pasaj subliniat cândva de ea.
„Late, a sad medieval peace, laid between us like an endless sleep.”
Darius murise.
Se prăbușește lângă birou şi începe să plângă. Frenetic îşi caută pachetul de ţigări într-un automatism continuu deşi ştia că îl aruncase, le aruncase pe toate, dar continuă să-l caute, e aici. Computerul pornește singur : „iubito”. Cuvântul pâlpâie în întuneric. „mă mai iubeşti? :)”.
Magda leșină.
Când își revine, pe monitor încă pâlpâie mesajul, o încearcă un rîs isteric, psihopat zâmbeşti? în condiţiile astea tu zâmbeşti? Smulge tastatura de pe birou:
„Da! Te iubesc, iartă-mă. Te rog, iartă-mă.”
Din bibliotecă zboară o carte şi-o loveşte.
- Ce faci?!
„Jură c-ai să mă iubeşti etern!”
Scaunul porneşte către ea şi îi izbeşte tastatura de perete.
- Da, da, jur!! Pentru totdeauna! Nu ţi-e clar?! Termină!
Paginile romanului se rotesc din nou, romanul îi e aruncat în braţe, pagina 32, cuvintele aleatoriu subliniate: să nu crezi nimic, să nu crezi nimic, să nu crezi nimic. Continuu, în timp real. Magda nu înţelege.
- Ce? Ce vrei de la mine!?

O bătaie ritmică, lentă, se aude în uşă. Magda nu se mişcă. În mintea ei nu mai e loc de nimic, de ce o atacă, o considera vinovată, ce era să creadă, ce-a fost cu biletele de teatru din buzunar, îl omorîse actriţa? De ce erau biletele mereu de la acelaşi spectacol? De ce-a murit? Cum a murit... Bătaia se repetă. Magda, cu romanul în braţe, se ridică maşinal, e vortex într-un un ocean de vină, e tristeţe densă, e întuneric. Paginile romanului se deschid din nou, în mâinile ei cuvintele se amestecă „îmi pare rău” pentru ce?! Pune mâna pe zăvorul uşii, dar înainte priveşte prin vizor. Ladiov?
Nu apucă să mai gîndească, uşa se izbeşte de perete, în prag rămâne el.
- Cum dracu`!
- Haha, râde cristalin. Exact, Magdalena!
Paginile îi freamătă în mâini.
- Oh, nu te mai deranja, încearcă să te avertizeze, dar mă tem că e prea târziu, draga mea.
Magda incapabilă să scoată un cuvânt se lipeşte de perete, în timp ce Ladiov păşeşte cu aceeaşi desăvârşită graţie în apartament, lovind ritmic cu bastonul parchetul, se învârte puţin cercetându-l.
- Ce vrei?
- Ah, ajugem şi acolo.
- Vreau să-l văd! Ştiu c-o poți face!
- Pe cine?
- Pe Darius!
- Te costă... Orice costă.
- Ce?
- Nu cred c-ai vrea să ştii, oricum, ţi s-au încheiat plăţile, cu tine am cam încheiat tranzacţia.
- Ce tranzacţie?
- Ah, oamenii ăştia... Nici un fel de contact cu spiritualitatea, spune dezamăgit, cu... şi ridică bastonul către computer.
- Nu! NU!!!
- Oh, ba da. A încercat să te avertizeze, ţi-a deschis pagini, te-a lovit cu cărți. Acum e prea târziu. Tu vei muri în curând. La naştere mai exact. El ştie. Şi nu, n-a fugit de sarcină, îi spune calm, aşteptând încântat agonia ce se înstalează pe chipul Magdei. S-o scurtăm, ai jurat, da? Bun! Copilul e al meu.
- Cum adică?! N-ai drept asupra lui!
- Ai spus că faci orice, ai jurat, ai ales. Totuşi, m-a surprins că ai refuzat lumea, banii... Dar voi, oamenii, împiedicaţi, să vă păstraţi viaţa... se schimonoseşte, viaţa asta, de parcă trupul ăsta ar însemna ceva.
- Nu poţi avea copilul!
- Credeam c-am lămurit treaba asta, plus, e candidatul perfect.
- Perfect?!
- Da! Vezi tu, voi doi eraţi prototipul păcătosului, aşa cum cândva El, Celălalt, cu care-s în scandal şi-acum... Ce să-i faci, a găsit-o pe Maria, cea curată, neprihănită... Acum, fie vorba între noi, chiar neprihănită nu era. În Biblie au mai scris şi fantasmagorii. Era candidata perfectă pentru Iisus. Însă voi, ah, între concubinaj, droguri, nepăsare, minciună şi sinucidere...
- Darius s-a sinucis?
- Da, din cauza ta mai exact, cum ziceam, voi oamenii nu învăţaţi, dar până la urmă e un proces normal, voi o daţi în bară la infinit, noi ne luptăm cu El şi-ai Lui... Dar hai că ne lungim.
- Nu! Doamne...
- Ha. Prea târziu, ai greşit de prea multe ori, e relaxat, se simte bine. Ea întinde mâna către birou şi ia primul lucru la îndemână. cu o foarfecă se înjunghie în abdomen.
- Uită-te bine! ţipă descreierată. De-aici nu iei pe nimeni! Nici pe mine, nici pe el!
- Ce efort zadarnic, totuşi de-admirat...
- Nu!! sângele îi coboară încet de-a lungul rochiei, își acoperă rana ca un ultim instinct, se prăbuşeşte la marginea biroului. E alegerea mea, nenorocitule.
Magda se întinde la picioarele lui într-o baltă de sânge. E a mea.
Paginile foşnesc în întuneric lângă ea, Darius rescrie cuvintele literă cu literă. ”Te-a minţit. N-a fost din cauza ta, a fost actriţa, a fost actriţa, a fost actriţa.” Ladiov izbucnește triumfător:
- Sigur c-am minţit! Aşa cum am minţit şi c-ar fi fost a mea. Ea, ori copilul. Târgul era nul, credea că-ţi jurase iubire ţie, Darius! Dar n-am minţit când am zis c-o să moară în curând, nu?
Rânjeşte cum doar un lord englez se naşte ştiind. Îşi netezeşte atent vesta, se priveşte din profil, apoi bate scurt cu bastonul în podea, îl salută pe Darius înclinîndu-se şi ridicând jobenul.
- O eternitate plăcută! Nu te îngrijora, voi câştiga şi sufletul lui, al copilului. Doar o problemă de timp, bineînţeles, iar cum am propria-mi eternitate, ah. Oricum mă plictiseam. Am contracarat, de fapt, un potenţial Mesia, înțelegi? Vezi, ăsta era de fapt adevărul. Sau nu? Nu ştiu, poţi avea încredere?
Dintr-un buzunar al vestei, scoate un ceas auriu, gravat.
- Da, mi-a plăcut secolului 20, (închide ceasul zgomotos). Ce unealtă inutilă totuşi. Au revoir, mon cher! Sunt aşteptat.

Magda se ridică deasupra corpului ei şi îndată ce trece peste şocul propriei inexistenţe, trece şi în apartamentul vecin, unde nea George stă picotind în faţa televizorului cu Jurnalul Naţional pe burtă, tresărind uşor. Magda îl plezneşte cu ziarul peste cap într-un mod care nu şi l-a putut explica decât că el o ajutase. El, care acum stătea lângă nea George, în toată splendoarea lui. Era Mihail. Cu un deget atingea ziarul şi zâmbea. Îngeresc, cum altcumva. Nea George se trezi speriat, cu presimţirea că trebuie să fugă neapărat pe casa scării, nici nu facu pipi înainte deşi prostata îl chinuia grozav. Acolo, în uşa deschisă a apartamentului, vede balta de sânge, iar în continuarea ei umbra neagră a Madgei. Fuge disperat în bucătărie împiedicându-se în propria respiraţie, o durere îi strânge pieptul ca atunci când Veta îl supără. Cheamă salvarea, apoi se refugiază în toaletă unde îngrozit îşi examinează sângele de pe papuci ceea ce îl împiedică să stoarcă un strop. Stă chinuit în baie până când aude în depărtare sirena ambulanţei.

SMURD-ul a ajuns rapid, sau aşa şi-au explicat medicii inexplicabilul. Magda a reuşit să-şi rateze aorta abdominală şi uterul ceea ce, ei presupuneau, îl salvase. Prin geamul incubatorului Magda şi Darius îşi privesc înfioraţi copilul, un amestec de albastru şi lumină. Un trup de dimensiuni infime raportat la miza vieţii lui. Un nou Mesia. Asistentele îl veghează, fratele lui Darius semnează actele de adopţie copleşit, lipsit de orice speranţă, împreună cu soţia oftează pe coridoarele lungi. Deasupra copilului e însă un cerc de lumină. E Mihail.

Magdalena și Darius mai aveau 40 de zile, cum spune tradiția, până la judecată, suficient să se bucure, să râdă, să-și dea seama unde au greșit, să bântuie, să se iubească aşa cum au ratat o viaţă să o facă. Diavolul minţise, altfel Mihail n-ar fi fost aici. Şi-apoi, cum altfel să se nască un Mesia decât printr-un sacrificiu suficient de mare încât să şteargă toate păcatele anterioare. Poate de aceea în viaţă unii suferă mai mult decât alţii, poate că plătesc o viaţă anterioară și unele religii și-au dat seama. Dar numai aşa se poate naşte un Mesia, în timp ce vuietul subteran anunţă că bătălia nu e încheiată. Diavolul avea să se întoarcă. Dar aceea e o cu totul altă poveste.

• L`Abbaye = (fr.) Manastirea
• „Late, a sad medieval peace laid between us like an endless sleep” (Florin Hulubei) = (engl.) Tîrziu, o tristă, medievală pace s-a întins între noi ca un somn infinit.”