Simion are capacul lui de canal, în parcul din fața Gării de Nord, pe aleea principală. Locuiește central, cum s-ar spune. Capacul e unul cu ștaif, din fontă, cu înscrisuri emboss - Uzinele Comunale București, 1929. Unii au aplecare către capacele astea noi, cu marcajul – sînt beton!nu mă fura - dar Simion îndrăgește fierul, are o rezonanță aparte.
Noaptea, cînd pune capul jos, își aude inima, poc poc poc !, parcă Domnul îi bate caiele de argint în tîmple, să nu i se tocească simțurile.
Am crezut întotdeauna că viața în subterană e adevărata viață. Dar nu mi-am dorit să trăiesc aici. Cel puțin, nu mi-am dorit asta cu voce tare. Sau cu gândul „tare”?! în fine, am purtat dorința asta în subteranele ființei mele (să fie clar, orice punct are o subterană, orice subterană are la rândul ei altă subterană. La capătul subteranelor e totul. Totul e miezul lucrurilor, poarta spre o lume pe care nu o înțelegem, fiindcă acolo lucrurile nu au subterane, sunt ceea ce sunt...). Am îndepărtat-o uneori, apoi m-am apropiat cuminte de ea, pentru ca apoi să o îndepărtez iar...
Cafeneaua aceea ar trebui să fie celebră. Tocmai ieșea din necesar purificatoarea recluziune autoimpusă, începea să străbată câmpiile lui albastre și, brusc, a văzut un braț îmbrăcat în delicată mănușă desenând forme în aer.
Uneori se surprindea negociind cu întâmplarea, zbătându-se între nenumăratele alegeri pe care le avea de făcut.
Petru era de când se știa el un om trist. Toata lumea și-a dat seama de asta din primele zile de viața, cum nu a plâns când a fost scos din pantec, ci doar s-a încruntat puțin și a căscat apoi, indifferent. Mai târziu, părinții și-au dat seama că era imposibil să-l faci să zâmbească, de rîs nici nu mai incapea vorba. Petru se uita cu aceiasi privire plată la jucăriile colorate înșirate pe noptieră, desene animate, pisoii tărcați ai bunicii, fluturii din grădină… ca și când lumea întreagă vorbea o limba necunoscută lui.
Comentarii aleatorii