III.
În tren, oamenii comunicau din priviri. În cazul în care aveai mai mult de mers, puteai să-ți faci o mulțime de cunoștinte noi. Era și un lucru util pentru că cei care ajung la serviciu la ora 10.00 sunt angajați importanți, cu privilegii. Cu mici Iude sau excepții…
El chiar se reîntâlnise încântat cu două persoane pe care le cunoscuse cu o zi în urmă. Era sigur că sunt amici și că stau în aceeași zonă. Cam atât putea spune dar era destul având în vedere că se priviseră doar două zile.

S-a uitat speriat la ceasul de pe telefon cu atâtea discuții nici nu mai știa urmează stația Banul Craiovei atenție se deschid ușile s-a întors să-i salute pe toți însă privirea nu a ajuns în spate oamenii se îngrămădiseră probabil se discuta ceva extrem de important ce bine arată tipa asta i se vede și umbra picioarelor prin rochița transparentă ce frumoasă e vara...și rochița... a alergat pe scări nu mai termină și ăștia cu reparațiile la banda rulantă a transpirat nu mai avea suflu trebuia să se lase de fumat s-a oprit în fața ușii metalice cu geamuri fumurii care țineau totul secret dar aveai opțiunea să treci de prag doar dacă vroiai.

IV
Amabilă, ușa i-a dat voie să intre și s-a închis tot singură. Odată pătruns, nu mai aveai dreptul să te răzgândești. După o altă ușă, tot metalică, se afla încă de când se angajase, o plantă mare, într-un ghiveci preponderent roșu, cu rădăcini adânci. Planta l-a salutat politicos. I-a răspuns și a urcat aruncând din mers o zi bună și celorlalte plante de la a doua firmă, colegă de vestiar.
Primul pe care l-a văzut a fost tocmai șeful cel mare (Casa Poporului era mică), Smaimutzinski, sosit din țara celor 16 voievodate și de a cărei venire nu aflase. Ce noroc pe el, tocmai întârziase.
“Hai, Micul Giudahh! Hau ar iu? l-a întrebat. “I was good before I see you” i-a răspuns în gând dar “I’m very glad to see you again” s-a auzit. Și atât. Smaimutzinski nu-și pierdea timpul prețios vorbind cu angajați insignifianți. El avea treabă cu Nașul, Vinerea- Strâmbă, Marele Iuda și cei doi roboței multifuncționali care odată fuseseră cinci dar trei fuseseră alungați. Cei din țara voievodatelor adoptaseră obiceiul germanicilor de a-și mazili sau ucide regele care pierdea o bătălie, fiind socotit căzut în dizgrația zeilor. Dar era adevărat și trebuia să recunoască un lucru: dacă omenirea a creat tot ceea ce ne-nconjoară, ei au creat bunul simț. Smaimutzinski făcea tot posibilul, chiar se străduia din răsputeri, ca Micul Iuda și toți ceilalți, să facă și treaba lui. Mai mult, pentru a-i căli pe tineri, le punea și bețe în roate. Asta însemna un șef adevărat care avea grijă de angajați! Micul Iuda rămăsese atât de impresionat de modul lui de a lucra cu oamenii, că își jurase ca atunci când va ajunge director, să adopte și el acest stil și să ceară angajaților să-l numească Smaimutzinski, în memoria mentorului. Dar acest lucru era puțin probabil pentru că nu se vedea el ajungând vânzător profesionist. Îți trebuiau skills, domnule! Și predispoziție! În schimb, maică-sa îi transmisese prejudecăți...
Colegii lui nu păreau să aibă aceeași părere deoarece îi auzise spunându-i în batjocură “Scaraoski” și asta pentru că Hitler s-ar fi purtat mai frumos cu evreii decât el cu românii. Nu-i contrazisese. Până la urmă, aveau și ei dreptul la opinie…Îi era doar ciudă că acest nume nobil, predestinat să ajungă rege în jungla vânzătorilor, era defăimat.
Soția sa era, fără îndoială, o doamnă frumoasă, cu numele, după regulile lor, “Smaimutzinskva”…”Smaimutzinskova”…
I-ar fi plăcut atât de mult ca ea să-l iubească în stil oral- voievodal…off…s-ar fi simțit deasupra idolului sau…ca un adevărat iudă…
A intrat în primul birou, și-a salutat colegii, bucuros că vede fețe prietenoase “Ce faci, bă? Neața, Pit!” la fel cu restul, a semnat o condică colorată de pixuri roșii, negre, albastre, mai închise, mai deschise. I-a întrebat când pleacă ăsta, “habar nu aveam că vine” i s-a răspuns, “nici eu”, ca să nu pară că ar fi fost informat. Era o fată nouă, blondă, a cărei origine părea de peste Apa care Unește Sufletește după accent. Venea la șapte dimineața când nu avea pe cine saluta, stătea pe scaun fără să meargă măcar la toaletă iar după 8 ore se ridica și pleca. Avea o față care transmitea: “futu-vă-n gură!” Se prezentase, după ce o întrebase el, “VIC”. Amintindu-și de un brand de pe un site deștept care se autointitula “SGPLM” i-a răspuns spiritual: “Dar ăsta e numărul de înmatriculare?!” VIC nu înțelesese. Nu s-a obosit să-i explice…oamenii prea serioși…și-o fac cu mâna lor!
Își întocmise trei amici dar ei urmau să nu mai treacă pragul primei uși metalice deoarece găsiseră alte uși, fără geamuri fumurii. În plus, era criza economică în toată lumea, iar uzinele plăteau din ce în ce mai prost salariații. Pe ei, pentru un ziar subțire citit în zece minute, îi recompensau cu laude iar la două ziare subțiri și unul gros, citite în 20 minute, li se acorda un loc pe panoul de la intrare. Cu fotografie, date personale, tot tacâmul. Era ceva benefic pentru CV deoarece nicio alta firmă nu-ți dădea atâtea referințe pentru un nou loc de muncă. În cazul în care reușeai să reziști cele opt ore cu varianta doi, aveai un salariu de 25 de apariții pe panou într-o lună. La un calcul simplu, o cameră închiriată putea fi plătită mulțumitor cu 20 de apariții și 3 laude bonus, plus suplimentul de week-end. Cei care chiar iubeau compania și stăteau 4 ore peste program, își permiteau să fumeze în fiecare zi, să-și cumpere un tricou nou și să-și aducă pachet pentru pauza de 1,55 minute. Ei erau cei care îl mai împrumutau din când în când pe Micul Iuda cu laude pentru un pachet de țigări mai ieftin. El era recunoscător și, pe lângă faptul ca înapoia la timp datoria, îi mai amuza la ieșirile lor, de altfel nepermise. Astăzi fumau afară, în secret, pentru că lui Smaimutzinski nu îi plăcea timpul mort într-o uzină respectabilă în care băgase timp, suflet și membre inferioare. Deci, Diavoliada lui Bulgakov era un fleac. Ca să își cumpere un chibrit, ar fi trebuit să facă un credit la bancă pe 4 ani. Mai bine le-ar fi dat sticle de vin...să uite că viața e roz...adică... o culoare căcăcioasă...
Alungându-și gândurile deprimante, îi chemă pe fiecare dintre cei trei pe nume și îi întrebă dacă merg afară la o pipă, dar repede pentru că Smaimutzinski convocase o ședință cu persoanele influente. Doi se ridicară, celălalt… nu-și făcuse norma.
Au trecut iar de cealaltă parte a geamurilor cenușii. Planta de la intrare le-a zâmbit complice, gândindu-se probabil cât de inventiv era acest popor!! Puteai să le pui și lacăt la ușă, că ei tot găseau o soluție să evadeze.
Ajuns în birou, aproape s-a ciocnit cu Marele Iuda. Acesta l-a privit ca un tată dezumflat, a vrut să-i spună ceva, s-a oprit și s-a îndreptat abătut către Marele Birou. El i-a urmat exemplul. Și-a scos din punga viu colorată: ordinarul pix, telefonul de serviciu care avea semnal doar la etajul 2, agenda plină de caricaturi ale clienților, 2 pachete de țigări ieftine și le-a așezat încet pe Micul Birou. A deschis calculatorul și s-a uitat cu coada ochiului spre Marele Iuda. Simțindu-i privirea, acesta l-a întrebat, nemairezistând probabil: “ Ți-am schimbat programul! Nu ai uitat, nu? De ce înainte ajungeai la timp iar acum întârzii 5 minute cu regularitate?”
- Am o problemă cu acomodarea. Nu se va mai repeta, te asigur! i-a răspuns pe un ton care nu se teme de greutăți și pericole.
Reacțiile îndrăznețe erau alimentate și de modul în care îl trata Marele Iuda.Îi acordase încrederea și susținerea sa încă de la început, din motive...încă necunoscute până la data descrierii.
- Nu asta am vrut să spun... Chiar dacă știu că tu ești mai potrivit pentru slujba asta decât Vinerea- Strâmbă, să știi că el este mai ascultător! Vreau să realizezi cât de important e să fii punctual, să fii gata să stai oricând peste program, să-ți placă ceea ce faci pentru a fi motivat. Altfel, nu ai nicio posibilitate de reușită în a deveni un adevărat iudar. Dragoste cu sila…
- Am înțeles. Chiar asta încerc să fac și îmi pare rău dacă am lăsat o altă impresie! i-a răspuns hotărât și a început să tasteze ceva părând ocupat și doritor să încheie discuția.
În plus, ăla stătea peste program pentru că era holtei la 40 de ani deși fusese însurat de 4 ori în tinerețe, făcea glume proaste ...e clar că avea o problemă! Ce fel dracu’ de om normal, stă peste program?! Eu nu am încredere în persoane de genul ăsta! Un om normal e ăla care se bucură că poate pleca mai devreme, care consumă alcool, care nu are niciun fel de idei fixe! Adică, nu are un program de viață! După ce că ai doar una scurtă, să o mai și programezi?!
Nemulțumirile erau spuse, scuzele cerute, ce naibii mai era de spus?! Și de ce trebuia să-i acorde ăsta atâta încredere?! Acum se simțea și vinovat…
- Să vedem…i-a întrerupt neconvins gândurile Marele Iuda dar asigurându-l indirect de posibilitatea de a mai avea o șansă.
Abordând un aer extrem de serios, Micul Iuda a deschis cu un curaj nebun programul care nu ar fi trebuit să se deschidă atunci când îl căutai pentru că așa vroiau voievodatele și a vorbit prin intermediul lui cu 2 prieteni din copilărie. A răspuns la mail-uri de non- serviciu și serviciu, și-a făcut lista cu potențialii clienți pe care trebuia să îi sune, a luat fără chef telefonul și a început să formeze numere. Unul nu i-a răspuns, plictisit probabil de insistențele lui de a-și face targetul, alții l-au amânat a douazecea oară. Înjurându-i în gând pe toți cei care promiseseră că vor semna contracte, a ieșit la o binemeritată țigară. Dar nu așa…oricum! Avea atâta bun simț încât să se asigure că nu îl vede nimeni, să-i cheme și pe ceilalți pe ascuns și în același mod să și iasă. De data asta au mers toți dar nu au mai râs. După ședință, fusesesă chemați cei care lucrau la producție. Marile capete ajunseseră după îndelungi discuții la concluzia că sunt neproductivi. Nu știa dacă erau răniți în orgoliile proprii sau se gândeau că o să le micșoreze salariile dar nu îndrăzni să mai glumească. A empatizat cu ei și i-a asigurat că și el e tratat la fel.
Au urcat tăcuți cele 2 etaje după ce i-au zâmbit trist plantei. Ea nu a răspuns pentru că era ocupată cu absorbția luminii, a apei... și atât! Cunoștințele lui despre biologie se opreau undeva la început.
S-au despărțit, fiecare cu departamentul lui. Abia a apucat să deschidă mailul, că a intrat pe ușă Nașul. L-a chemat în birou. S-a ținut după el gândindu-se cât de mult urăște vizitele celui de Sus! Aveau loc o mie de ședințe, niciuna care să prevestească ceva bun! L-a poftit să se așeze pe un scaun jumulit de piele. Secretara s-a uitat cu multă compasiune la el. Nu era de bine! Ca să nu lungească discuția, factura Micului Iuda, pentru facilitățile pe care i le oferea postul, era prea mare. Nu mare, exaaaagerat de mare. Ce ne facem?!
- Păi…atâââât a fost, a bâlbâit încurcat. Se gândea ca o să i se scadă din laude iar el și așa avea un aport mult mai mic decât consoarta la plata garsonierei italianului.
- Hai să verificăm factura detaliată, a propus după o pauză, cu nevinovăție dar știind că Nașul nu avea timp de așa ceva, mai ales atunci când erau vizite neanunțate din țara celor 16 voievodate.
- O să vedem. Atât am avut de spus. Poți pleca acum.
S-a mișcat către ușă într-un ritm departe de a fi alert…pentru a părea umil.
Abia aștepta ca Marele Iuda să plece la o întâlnire de negoț pentru a ieși la o pauză luuungă în care să-și verse și el of-ul celorlalți. Nașul îl chemase doar să-l avertizeze. Știa bine că nu o să-l oblige să plătească pentru că se înțelegeau bine. Chiar se tutuiau! Dar tot îi era teamă că Perfecțiunea ar fi putut afla și atunci s-ar fi schimbat lucrurile. Dar ce rost avea să se chinuie atât, încă înainte de a se produce nenorocirea?! S-a uitat la ceas. Era doar 11.00. Marele Iuda a facut o glumă. A râs cu poftă gândindu-se la altceva. I-a mai spus cu subînțeles că un iudar are cel putin 3-4 întâlniri pe zi. S-a prefăcut că nu înțelege și s-a uitat iar la ceas. Era 11.02. Mai erau 6 ore fără 2 minute până mai era o oră (ultima nu se punea la socoteală căci trecea repede) sau chiar mai mult în cazul în care trebuia să stea peste program… deși nu vedea rostul. Rămas singur în departamentul comercial, a sunat-o pe ea.
- Ce faci? Poți vorbi?
- Mda. Ai mâncat pachetul? i-a adresat prima și veșnica întrebare.
- Nu. Ție cum îți merge? Ai scos ceva? a încheiat el repede subiectul.
- Nu-mi mai aminti…i-a răspuns pe un ton obosit parcă de încercări inutile. Știa sentimentul.
- Și eu la fel. Ne-am găsit amândoi să lucrăm în aceeași breaslă. Voi dați faliment, poziția mea nu mai e sigură…Ce naiba o să facem?
- Eu… o să plec acasă… în Moldova! îl anunțase precaut dar și hotărâtă de parcă deja discutaseră despre asta.
- Și așa crezi tu că trebuie să mă anunți? La telefon? Să-mi strici și căcatul ăsta de zi de serviciu? s-a răstit după o pauză de nedumerire. Ea tăcuse pentru că știa că are dreptate. Nici el nu și-ar fi permis să plătească singur camera și ar fi fost nevoit să plece în Orașul Trist. Ar fi trebuit să aibă o discuție despre asta și în niciun caz la telefon.
- Hai că vorbim acasă, i-a spus el brusc și amărât. Știa că și relația lor era pe ducă. Dacă acum câțiva ani s-ar fi gândit la căsătorie, acum nici nu se punea problema. "C-așa e-n tenis!"
- Să mănânci pachetul!
- O să-l mănânc… mai târziu…pa.
- Pa…
Marele Iuda a intrat, și-a luat haina de protocol și a plecat la întâlnirea de negoț. Fericit, uitând parcă de ce tocmai îi percepuseră organele auditive, a ieșit cu ceilalți în marea pauză, de trei într-una. Le-a spus de factură și de telefonul ei... apoi și-a adus aminte că are de sunat niște persoane mai puțin binevoitoare. Fiind singur în birou, acum era momentul.
A alergat până sus și a dat două telefoane care s-au terminat cu “Ne pare foarte rău dar…pe viitor o să vă avem în vedere în mod sigur…” începuse nici să nu mai asculte tot răspunsul ăla ipocrit de amabil. S-a uitat iar la ceas. A intrat Vinerea- Strâmbă încărcat cu o duzină de glume la care s-a gândit cu siguranță tot drumul și cărora le-a dat grai cum a deschis ușa, ca la o diaree verbală. I-a aruncat un “du-te dracu’!” deși îi era superior. Vinerea- Strâmbă a tăcut, neștiind probabil că îi este superior. Așa. Acum arăta ca un chihuahua cu botniță. Ajunsese să creadă că Dumnezeu a ales să-l aducă tocmai acolo având atâtea opțiuni în capitală, doar ca să îl pedepsească pe el pentru toate greșelile omenirii. De câte ori îl vedea, se simțea ca Hristos, și nu făcând minuni, ci pe cruce.

Marele Iuda s-a întors victorios de la întâlnire. Probabil bucuria aceea de moment l-a determinat să facă ceva ce vroia să facă demult. L-a concediat pe Vinerea-Strâmbă.
Ceasul arăta ora 18.00, birourile s-au golit în două secunde iar angajații au trecut de geamurile fumurii către casele împrumutate.
Micul Iuda a plecat abătut gândindu-se că astăzi muncise degeaba. Putea să ajungă la acest rezultat și stând acasă. Metroul nu l-a lăsat să plece, vânzătoarea de bilete s-a uitat la fel, a mers pe jos vreo 2 ore, a văzut câteva cartiere din București și i-a părut rău. Cea care îi folosea jumătate de pat îl aștepta să discute despre plecarea ei în Moldova. I-ar fi plăcut și lui să se stabilească acolo dar nu-l întrebase nicio moldoveancă…