Drumul spre lumină. Pulberea zvâcnea în fiorul cald al salbei de raze, abia întrevăzute în lumini şi umbre. De fapt, boarea secetei şi glasurile îndepărtate ale copiilor -o fată şi un băiat- îi generau imagini profunde, de parcă ar fi văzut cu adevărat şi, de care, se bucura ca de o înviere.
Auzi sapa tăind pământul; scrâşnea în Chetruşul acoperit de vii, înotând uscat sub miile de viţe ale pirului. Mai tăia, în jumătăţi zvârcolitoare, viermii graşi.
Simţea paşii îndesaţi ai femeii, ca pulsul unei inimi leneşe sau ca un ecou neîncetat. Era obosită. Se oprea să răsufle, să privească şi să cuprindă, dintr-o singură rotire, labirintul geometric al câmpului. Aştepta.
Gustă din mlada târzie a viei; era prea acră. Pipăi strugurii mici, cruzi cu boabele pietroase. Acru şi verde, broboane de sudoare, aşteptare şi sete; era seară. Pesemne, copiii căutau poamă văratică sau alergau după iepuri.
Cineva întârzia, dar acum, simţurile îi erau adormite. Prin băşicile care udau coada lustruită a sapei şi acele de la încheieturile mâinilor, gusta lentoarea crepusculului. Să se apropie de-a dreptul, ar fi speriat-o. Trecu pe alt rând, se ridică pe labele inferioare şi îndreptându-şi coloana, simţi cum creşte. Îşi potrivi bastonul de orb şi trecu prin dreptul ei lovind, în ambele părţi, rugii, sârmele şi stâlpii de beton.
„Iată-l. Tot timpul se plimbă prin vii. O fi cu-adevărat orb? E murdar de praf şi îmbrăcat ca pe vremea bunicului. poartă costum demodat, ceas cu lanţ de argint, cămaşă scrobită, pălărie de cioclu şi pantofi din piele întoarsă. Ei nu s-au întors; ar trebui să-i strig ceva mai târziu ca să nu-l sperii. Cu siguranţă mă cunoaşte după glas. O fi îndrăgostit de mine. Dacă n-ar fi orb, m-ar vedea roşind. Altădată mi-era de-ajutor şi Druţu. Anul acesta nici mama nu poate. De tata ce să mai zici! Uite cum loveşte strugurii cu bastonul, parcă o face intenţionat! Arşiţa asta… Druţu trebuie să prăşească via Imdiolei acum. Să-l vezi cum ar fi venit la un pahar de vorbă, dacă tata ar fi fost sănătos. Cum se adunau flăcăii seara… Tata scotea vin şi petrecea cu ei! Îi îmbăta pe toţi peţitorii mei. Adevărat, vinul le dezlega baierele inimii, iar Druţu era tot mai mohorât. Nu-i plăcea cu cine cochetam. Îi cunoştea el… În ultima vreme, s-a schimbat mult. Poate e fericit cu Imdiola. Are sânii plini, picioarele fără cusur şi ochii şireţi ce farmecă omul înaintea vorbei. Dar tot n-avea parte de bărbaţi cum trebuie, aşa cum n-am avut nici eu. Blestemul părintesc. Nu-i asculta, era prea încrezătoare în frumuseţea ei. N-ar fi cerut-o nici un băiat cumsecade. Numai Druţu, dar cine ştie ce s-a petrecut cu el în armată? Ceva misterios l-a schimbat mult. Nu l-a înrăit; l-a descurajat. Mai e şi povestea aia învăţată de la tata. Şi-i bâiguie în delir continuarea. E mai mult decât o idee fixă. Toţi ascultătorii sunt extaziaţi. Cu cât delirul lor era mai confuz, cu atât mai fermecaţi erau ceilalţi. L-am ascultat şi eu, dar n-am găsit nimic deosebit. O fi aşa cum spun ei: fiecare îşi trăieşte propriul basm. Al meu s-a încheiat foarte repede. Oare orbu’ acesta poartă ceasul doar de decor? Da, se-nvredniceşte cu o întoarcere. Ar trebui să-l ajut, chiar dacă n-am încredere în el. După cum e îmbrăcat, merge la gară. Am mai văzut eu orbi, dar toţi mergeau însoţiţi de cineva. S-or înţelege bine? Poate ea îi înţelege basmul. Pe mine mă ocoleşte. Îi este ruşine de mine. Înainte, a cunoscut câteva fete prin mine. Îmi povestea toate aventurile sale. Multe s-au întâlnit cu el pentru că mi-era frate. Nu ştiu care din ele să fi fost îndrăgostită de el, poate doar prostuţa de Ica. Ea se-ndrăgostea, întotdeauna, repede şi de băieţii cei mai nepotriviţi naivităţii ei. Acum, i s-a înfundat. La naşterea mea n-au sunat trâmbiţele. Am crescut în pelinci de in. Păstrez şi acum plăpumioara, rochiţa de grădiniţă şi şorţuleţul tăiat de Druţu când l-am necăjit prea tare. Creşteam greu, eram mărunţică. Nu-l puteam ţine prea mult în braţe. Era obositor să-l leagăn, tot timpul, cu o pernă pusă pe picioarele mele firave. Uneori eram geloasă pe el, dar nu pentru că lui i se cuvenea tot ce era mai bun. Deşi era mai alintat, tot eu făceam cele mai mari năzbâtii. I-am spart capul, ţin minte, cu-n dinam de bicicletă. A început să ţipe o gură. Speriată, m-am ascuns. Mama nu era acasă şi el continua să ţipe. Trebuia să ies din ascunzătoare. Apropiindu-mă sfioasă de el, i-am spus, plângând de mila lui, de frică şi datorită convingerii că am făcut cea mai rea faptă de faţa Pământului:
-Bate-mă!
A ridicat doar privirea la mine. Sângele îi şiroia pe faţă până la bărbie şi cădea în picături repezi pe un baschet cu şireturile mereu înnodate.
-Bate-mă, i-am spus cu o jumătate de glas şi i-am smucit mâna, ridicând-o spre capul meu.
A rămas cu mâna ridicată spre mine, dar n-a lovit; ba mai mult, plânsul i s-a potolit ca prin minune. L-am luat de mână, i-am spălat rana şi i-am pus petale de flori pe ea, aşteptând să se vindece văzând cu ochii. Nimic. Când s-a auzit poarta, am fugit în grădină pândind din porumbişte cum mama dă mâncare la lighioi, rupe găteje şi face focul. Dacă nu m-ar fi alungat întunericul şi frica în casă, aş fi stat ascunsă acolo până dimineaţă. Ce-o fi o fi... În casă, nimeni nu mi-a spus nimic. Druţu era deosebit de prietenos cu mine şi, se vede treaba, nu m-a pârât mamei. N-a fost ultima oară când am stat fugară.
Câteodată, stăteam nemişcată pe podeţ, în faţa porţii, gândind că toţi trecătorii mă consideră statuie şi aşteptam să-mi fie închinate mormane de flori. Nimeni nu intra în jocul meu. Treceau pe lângă mine prefăcându-se că nu mă zăresc. Nu eram niciodată în centrul atenţiei. La serbări nu primeam decât roluri neînsemnate. Doar cei mai ciudaţi băieţi se îndrăgosteau de mine. Unii erau sfioşi, alţii mă necăjeau. Eram însă bine păzită de mama. Mă ţinea numai pe lângă ea, pe când Druţu era liber să bată toate prundurile. Se ascundea în cireşul din deal să citească şi să spioneze jumătate de sat. Numai eu îi cunoşteam locul său secret, dar mă prefăceam neştiutoare şi naivă. Era domeniul său, de unde privea mereu spre miazănoapte. De acolo aştepta să vină zânele, să-l roage să le însoţească în lumea lor. În acelaşi timp, prelucra basmul tatii, populându-l cu tot soiul de personaje pe care, mai târziu, le-a abandonat unei memorii adormite. Mă sfătuia mereu, cu cel mai serios glas, să mă feresc de Orbete. Îi mâncase mâncarea când era la pescuit.
Se strecura şerpeşte, capul îi semăna cu cel de şarpe, iar corpul era o combinaţie între nevăstuică, şobolan şi câine. Avea un lătrat sinistru, parcă venit din străfundul timpurilor. Măcar nu te putea ucide cu privirea ...
Tot timpul am trăit cu frica de absurd. Mă înfioram la fiecare răscruce de drumuri neştiută. Mă temeam să nu pierd calea realităţii, să nu apuc spre acea lume, cu infinitul ei de fiinţe supranaturale, dovedindu-se doar o excrescenţă a delirului, în care imaginarul tulbure ar fi cu mult mai statornic decât lumea noastră. De asta nu vreau să cred că acest biet orb ar fi Ţâncul.
Mă lăsasem purtată de val, când abia cunoscusem gustul mereu nou al aceluiaşi sentiment defrişându-mi pădurea de reţineri. Izolată în turnul de fildeş, ar fi imposibil să-mi pot înfrunta temerile întunecate. Simţeam pentru prima oară acel firicel de lavă care-ţi inundă fiinţa cu o bucurie sălbatică şi cu dorinţa perpetuă de a dezlega iţele piedicilor de moment. L-am primit în sufletul meu fără a-l cunoaşte prea bine. Eram îndrăgostită de imaginea sa oglindită pe retina imaginaţiei arzând în vâlvătăi de fiori necunoscuţi. Eram prizoniera unui mic univers intim, unde ordonam zadarnic. Nu-mi puteam stăpâni dorinţele. Atunci, nu-mi puteam înfrâna pornirile dragostei şi mă îmbătam cu senzaţiile noi. Carnea îmi tremura pe culmea sărutului, inima pulsa în ardoarea sacrificiului, ochii mi se îmblânzeau, semănând cu cei ai căprioarei în răstimpuri de linişte, oglindiţi în limpezimea izvorului din pădurea adâncă şi profitând de geana de lumină a poienii într-o continuă luptă cu frunzişul. Îi treceam cu vederea scăpările şi nerăbdarea provocată de imaginea mea de victimă sigură, lăsându-mă adormită de veşnica-i boare de trandafir.
Când evitam, din reflex, unul din laţurile aroganţei sale, mă prindeam în cel al pretinsei sale suferinţe din dragoste. Mă zbăteam, la început mânată de inerţia refuzului, dar laţul se strângea şi-i acceptam puterea posesivă. Obişnuită cu o astfel de sclavie a trupului, negam evidenţa. Era prea târziu; umanizam urletul de plăcere a prădătorului. Îi divinizam superioritatea lui de stăpân. Mă revoltau doar rarele lui momente de slăbiciune, când îşi impunea să mă iubească, doar pentru a prelungi şi mai mult chinul. Chiar şi după sfârşit eram dependentă de el. Se dezicea de mine şi de trecut, dar era înfrânt cu propriile lui arme. Nu mai putea să scape de mine. Ca să nu-mi accepte victoria, a fost silit să fugă. Teama de dragostea mea supusă persista şi după câţiva ani când, întâlnindu-ne, se prefăcea a nu mă recunoaşte”.
Înota, ca un adevărat orb, prin pir şi pălămidă.
-Hei, auzi în sfârşit strigătul ei salvator. Era speranţa vieţii. Sufli asupra ei, dar nu eşti sigur de puterea duhului ei însufleţitor. Se opri, se întoarse şi ascultă. Parcă auzise ceva.
-Om bun, cum de te-ai rătăcit tocmai pe-aici?
-Da’ unde mă aflu? Nu-i drumu’ spre gară?
-La gară? Păi, ai pierdut drumul nucetului. N-ai pe nimeni să te ajute?
-Nu… cât o fi ceasu’?
-Parcă-oi şti?! Dar, sigur ai pierdut trenul şi, până la celălalt, mai este. Mai aşteaptă să-mi vină băiatul şi te-o conduce el la gară.
-Numai să ies la şosea, apoi nimeresc eu. Pe-aici nu deosebesc drumu’ de câmp… De, am fost la Mălăieni, la o rudă şi nici nu am găsit-o acasă.
-Mai odihneşte-te oleacă, timp mai este.
„Ea este fără îndoială. Parcă îi lipseşte vioiciunea de atunci. Era prinsă rău în mrejele dragostei. He-he! S-o fi văzut atunci nădită în noapte cu vorbe dulci. Îşi cam pierduse capul. Dar nu de tot… Se scutura ca poama coaptă după brumă. Avea însă, rădăcini adânci. Era mlădie din fire şi se lăsa, dar numai cât o ţinea coarda. Nu ducea lipsă de argumente. Îi furnicau mâinile mângâietoare, era îmbătată de aroma de vin vechi a sărutărilor. Părea o pară zemoasă din care nu te poţi mulţumi doar cu o muşcătură”. Şi-acum îi ploua în gură după fructul acela bine pârguit. Nici acum nu era o ruină. Se schimbase; oho, se schimbase şi, acum, n-avea alt argument decât dorinţa mereu tânără de a ispiti şi a seduce. Totul era sub masca prefăcătoriei, a nevoii spornice de mărire. Era mamă, numai aşa putea cunoaşte timpul şi suferinţele altora. Numai din punctul acesta de vedere percepea schimbarea, capetele şi începutul sau diferenţa dintre întuneric şi lumină. Iar el nu putea vedea decât în lumini şi umbre. Povara sfârşitului, viclenia, întunericul şi constanţa erau atributele sale.
-Îmi pare că te cunosc de undeva, cel puţin după glas.
-Se prea poate; orbii sunt mai rar de văzut şi uşor de ţinut minte. Nu pot spune acelaşi lucru despre dumneata, n-am de unde şti cum arăţi.
-Hm, da. Oricum, era ceva prea îndepărtat.
-Nu vine băiatu’?
-Acuşi! S-a dus până la fântâniţă, dar nu-i aşa departe. Vine la timp, n-ave’ grijă
-Câţi copii ai?
-Pe el şi-o fată de cinci ani.
-Să-ţi trăiască! Şi bărbatu’? La serviciu?
-O fi pe vremea asta, n-am de unde şti, nu mai trăiesc cu el.
„ Trebuie s-aduc vorba pe-un anumit făgaş”.
-Si-acum, stai la părinţi?
-Da, mama a plecat ceva mai devreme, tata-i bolnav la pat. Paralizie. Mai am un frate, dar nu stă cu noi. A făcut armata şi, la întoarcere s-a aruncat în faţa unei maşini. Până la urmă, a ajuns în braţele unei femei care a mai îngropat doi bărbaţi. Tare mult l-aş vrea despărţit de o asemenea pacoste, dar nu-l poate obliga nimeni să se întoarcă acasă.
-Măcar aţi încercat?
-Da, însă fără folos.
-Şi de ce a vrut să-şi pună capăt zilelor?
-De parcă el ar fi singurul! Nu ştie nimeni de ce se grăbesc unii spre un loc în care, până la urmă tot vor ajunge. Ba unii şi-au pus în cap că adevăratul motiv pentru ciuma asta ar fi nebunia lui Druţu. Cică le-ar fi dat un exemplu celorlalţi.
- Iar dumneata, tot singură ai de gând s-o duci de acu’ încolo?
-De...
-Cum pari tânără şi-n putere …
-Când mă gândesc prin ce-am trecut şi ce-am trăit …
-Nu-ţi fă griji pentru asta, nu seamănă om cu om. Trebuie să ai cu cine să-mparţi şi bune şi rele.
-Acum nu mă pot gândi decât la copii. Un necaz în plus le-ar pune capac la toate. Mai bună-i singurătatea.
-Este o vreme pentru toate, iar tinereţea-i trecătoare. La bătrâneţe te zbaţi în regrete.
„ Puah, calea pierzării. E greu să umbli orb în lumină. Acum sunt neputincios ca şi ei. Nici glasul nu-mi sună la fel de mieros şi totodată poruncitor. Peste puţină vreme, trebuie s-apară cel mic. Odorul! S-aprinde, oare, luminiţa? Altele erau condiţiile atunci pe-ntuneric. Astfel de femei s-aruncă numai în prăpastia dragostei. Apucă firul plasei în gură, se zbat să scape şi se-ncurcă tot mai rău. De-ar fi doar cea preaslăvită de ei! Pe cât o cred de sublimă, pe-atât e de superficială. De-aici pornesc toate slăbiciunile lor. Universul lor e un joc de domino. Trebuia să-mi îngrop duhul înşelăciunii în cea mai slabă dintre făpturi, creată mai perfect decât modelul. Era momeala pentru ruperea cercului perfecţiunii. Din naivitate, s-a prăbuşit în adâncul deznădejdii. Trebuia să fie bună sau rea. Nu era luată în seamă convulsia, strălucirea durerii conştiente. Semincioarele erau sădite. Şi nu era bobul de piper, nici chipul înroşit în foc, nici vestitorul zămislirii. Nu mi-am cules toate roadele. Învins prin şiretlic. Să mai vorbeşti singur! Necazul orbului. Din gheaţă şi din foc”.