Deşi indiciile îi persistau prea bine în minte, recunoscu destul de greu casa. Dacă nu ar fi promis că va veni negreşit, ar fi făcut cale întoarsă fără să forţeze poarta. Ar fi strigat de câteva ori, ca pentru sine, şi ar fi coborât dealul cu inima uşoară. Zdrobi sub tălpile pantofilor fructele ca nişte bobe de granat; cădeau dintr-un cireş prea înalt pentru a încerca cineva să i le culeagă. Crengile grele odihneau prieteneşte pe şindrila acoperită de muşchi. Pe alocuri, vălătucii lipsiţi de protecţia spoielii de sineală lăsau vederii lutarul mâncat de cari sau modelul nuielelor de alun. Prispele purtau urmele părăsirii: pietrele nu mai respectau rânduiala mâinii meşterului, umplutura era spălată de ploi, iar stâlpii cerdacului atârnau putrezi, lipsiţi de sprijin. În rest, locuinţa păstra echilibrul dat de secolele ce rafinaseră modelul.
Îi păru ciudat să strige, ştiindu-se aşteptat şi ajungând la ora potrivită. Senzaţia de părăsire nu-i putea lipsi nici în interior. Uşa lăsată săpase o urmă circulară în nisipeala feţuită de mâini mici de femeie. Putea număra amprentele unor degete ce nu mai existau. Îşi închipui o femeie cu basma, în genunchi, chinuindu-se să întindă uniform lutul amestecat cu balegă de cal. Din prag avea de ales: să meargă spre camera de locuit, dispusă totdeauna la stânga, sau să intre în odaia unde erau înghesuite lăzile cu zestre, valurile de ţoale ţesute în iernile lungi şi pernele umplute cu puf de gâscă. Auzi o voce cunoscută care-i îndrumă paşii :
- Tu eşti? Te aşteptam. Pune haina în cuier şi ocupă locul acela! Acolo e lumina cea mai bună din casa asta bătrânească!
Din câte vedea, şevaletul era pregătit. Câteva tablouri înrămate erau acoperite neglijent cu o pânză stropită de vopsea. Pereţii încăperii păstrau covoarele de lână şi cusăturile pe etamină. Din iatac, se auzea o tuse înăbuşită şi un ceainic. O văzu dincolo de pragul fără uşă; deretica în chilia bătrânului; îi şoptea ceva scurt şi răstit. Zgomotul ceainicului era tot mai slab. Urmă susurul apei turnate în ceşti şi alte şoapte. De pe băncuţa lui incomodă, de priveghi, acoperită cu un ţol de cordele, studie arabescul coşcovelor pe soba de perete. Desluşi scene ireale, umflate de timp; întrerupeau dungile arcuite, trasate cu pensula. Găsi chipul unui creator invidios pe un boţ de lut, venere fără sâni, conturul unor animale fantastice şi medianele unui univers adânc. O pojghiţă de var se desprindea de lut asemenea coajei de pe un ou fiert. Şi-ar fi odihnit fruntea pe truda timpului din perete, s-ar fi vrut rupt de metamorfoza nesfârşită a materiei şi s-ar fi ridicat.
Aşteptarea se prelungea. Tavanul avea scândurile lămbuite cu măiestrie. La grinzile crăpate şi încovoiate, zăceau acte îngălbenite. Pe furiş, ea se înfiinţase în faţa şevaletului; avea culorile pregătite şi începu lucrul. Nu-i dădea indicaţii cum să stea aşezat, nu se plângea de lumina proastă şi nu lua în seamă apariţia bătrânului în scaunul cu rotile, urmărindu-i pe amândoi din prag. Rarele momente în care îi fixa chipul îi păreau tensionate. Număra clipele în care ochii ei, de o culoare nedefinită, îi răscoleau străfundurile. Apoi, încordarea se descătuşa în amestecul nuanţelor cu un penel limbă de pisică şi câteva tuşe răzleţe, întrerupte de o visare cu ochii deschişi. Începea să se teamă că ziua îi va fi compromisă. Spera la o înnorare subită sau un eveniment nefast care să-i întrerupă. Ea se îndârjea să picteze. Zgomotul penelului era aspru; întindea culoarea şi umplea asperităţile pânzei. Câteodată, întârzâia în detalii mărunte, mângâind trăsături mai fine. Pe neaşteptate, frenezia tuşelor largi se redeştepta. Acea mână, aproape bărbătească, strângea chinuit lemnul murdar şi rămânea suspendată la fiecare acces de tuse din iatac. Stând cu spatele la bătrân, îi ghicea privirea geloasă; neputinţa picioarelor îi sporea ura. Poate făcea parte şi el din tablou. Nu putea ghici dacă ochii ei, având culoarea nedesluşită, îl fixau pe el sau pe bătrân. Uită de plictiseală şi încercă să surprindă acea căutătură furişă ocolindu-l.
Nu se putea concentra decât la chipul ei. Renunţă la ochii jucăuşi în lumina schimbătoare. Trasă conturul imperfect al nasului ei, arcuirea mirată a genelor, fruntea brăzdată de note muzicale şi bărbia voluntară. Când îl fixa, îi descoperea atributele feminităţii şi fertilităţii. Avea ceva cunoscut în fiecare ipostază a măştii de pe suflet. Privind-o din profil, când atenţia îi era atrasă de tusea bătrânului, îi descoperea ura, incontrolabila pornire de a lovi, de a vedea durere şi de a câştiga.
Toate şedinţele au continuat în aceeaşi atmosferă.
Când pleca, îşi lua rămas bun, mai întâi de la bătrânul din prag, apoi de la pictoriţă. Îşi dezmorţea picioarele după orele petrecute pe băncuţa incomodă şi trecea pe lângă odaia cu uşa încuiată pe dinafară. În drum, speria stolurile de grauri din cireş. De fiecare dată, pictoriţa i se părea mai frumoasă; evita să-i privească mâinile de bărbat şi profilul dezgustător. Când îl fixa, nu avea mina preocupată din prima zi şi, pe chip, îi înflorea urma unui zâmbet. Devenise mai comunicativă, însă bătrânul gelos refuza să-l mai salute. La fiecare plecare, îşi făcea de lucru: punea de ceai în mod ostentativ. Coşcovele sobei de perete evoluau în subiecte tot mai elaborate. Se întrebă, cu-n fior de teamă, dacă adevăratul portret îi va rămâne săpat doar în varul ca o coajă de ou. Când pictoriţa îi anunţă ultima şedinţă, fără să realizeze de ce, el se grăbi să-i vorbească de odaie. Îi enumeră toate bogăţiile zestrei unei fete de măritat; îşi aminti, cu glas tare, de un jilţ negru, sculptat cu măiestrie, pe care mirii erau ridicaţi de nuntaşi. Pe neaşteptate, mirele era înţepat de o femeie bătrână, iar mireasa era purtată în curte pentru aruncatul bucăţilor de cozonac spre mulţime. Pe un asemenea jilţ ar fi pozat el, dacă i s-ar fi permis asta. O văzu râzând fără reţinere, privindu-şi satisfăcută opera şi răzuind paleta cu-n cuţit. Dori să-şi vadă portretul, dar ea îl refuză tăios:
- Asta nu! Mai întâi, trebuie să se usuce!
Era un motiv copilăresc, dar el turuia deja despre prima noapte din odaia tinerilor însurăţei. O văzu roşind şi se opri. Realiză cât de dorită era plecarea lui: ea îşi făcea de lucru, inutil, în spatele şevaletului, iar bătrânul tuşea nervos şi nevăzut. Inventă o formulă de salut inedită, dar nu i se răspunse. Parcă ar fi plecat doar pentru câteva minute. La uşă se răzgândi şi se întoarse. Ea părăsise şevaletul; discuta aprins în iatac. Profită de ocazie şi se furişă în faţa picturii. Abandonă pânza albă pe podea.Toată scena imaginată de el era reinterpretată fantastic. Pragul pe care trona bătrânul ocupa poziţa centrală. Locul destinat portretului său era lăsat gol. Pentru a evita o situaţie penibilă, se strecură afară. În hol, văzu uşa de la odaie deschisă. Dori să vadă dacă tot ceea ce-şi imaginase există şi în realitate. Ar fi dat orice pentru a proba jilţul negru. Cum glasurile din iatac păreau preocupate şi depărtate, intră.

Spiritele se potoliseră. Sorbeau ceaiul fierbinte şi evitau chiar şi să se privească. Nu era prima scenă suportată de ea, dar se obişnuise. Ce s-ar fi făcut fără el? Prin geamul deschis se auzea larma graurilor din cireş. Bucurându-se de fierbinţeala ceştii cu amândouă mâinile, păşi pragul spre tablou. Pânza folosită pentru ascunderea şevaletului zăcea jos. Locul lăsat dinadins gol era ocupat tânărul aşezat pe un jilţ negru, parcă forţat să fie mire şi să sufere înţepăturile unei bătrâne. Sorbind cu satisfacţie auzi:
- A apărut?