Ca niște pârâiașe de nisip, Soarele îmi curge pe spate.
Ca niște mâini de nisip, ca o fașă se strâng
și-l pogoară `nainte-mi, la marginea apei,
între coloanele` nalte.

Între ceruri înalte, într-un cot rezemat,
cu pietricele albe arunc
în sufletul apei
cu ochii mei nisipoși după mine, nebunul, arunc
și-i deșir sub brazdele lunii.
(De sub ea, Thales îmi ține strâns pumnii, pe coarnele plugului)
Dar ei se întorc către mine și zic:
-Doamne, iată un cerc nevăzut
Care vede totul!
Să ne rostogolim pe acest cerc!

“Să ne rostogolim pe acest cerc!” a strigat corul
căci se trezise în mine un cor antic, rătăcitor,
și, dând din picior,
preschimba, pe lună, pietricelele în pâinici și izvorul în vin

Atunci, am strigat și eu către mine: “Vin!”
“Să ne ținem de mâini ș-apoi să rotim
Să ne frângem, de vrem, gâturile,
să murim, să murim
cu această tristețe în mâini
de mâinile acestui zeu neștiut gurile să lipim
ș-apoi să privim”

“Să privim, să privim!...” a-ngânat corul de mâini,
pregătindu-se de culcare
“-Iată, aici, se-nvârt toate cercurile
și, aici, se-aruncă într-altul mai mare
cum știe mai bine fiecare pe fiecare”

“ei, ciuciu!” a băgat de la el mai marele corului

-Nu există scăpare? am întrebat, într-un căscat
-Nu se există, măi, cap pătrat! Cum să ieși din tine
când nici măcar n-ai intrat
în sufletul apei?! Și cum să cobori în inima ei, când ea, de la-nceput,
ca un făcut, urcă mereu și mereu către sine?! Ș-apoi, drumul în sus și drumul în jos e același..a șoptit mai marele corului din barca de aur

..pe urmă, am mai auzit cum un pârâiaș îmi susura în urechi:
“mâine, mâine, iubitule, urcăm și noi pe Acropole?”