Dormeam adânc pentru că, altfel, nu aș fi auzit bătăile în ușă ca niște artificii de Crăciun. Andrei cred că plecase deoarece cu veacuri în urmă o poartă era trântită de parcă nu visa nimeni. Artificiile continuau așa că pașii mei au început să se miște alene pe covorul bătătorit de vreme dar în care ochii strecuraseră atâta lichid că ar fi trebuit să crească buruieni. După îndelungi performanțe de noctambul, am ajuns la sursa de zgomot, o mașinărie care oferea până și unor perechi de urechi surde un spectacol de decibeli peste limita admisă de materia cenușie. În timp ce mâinile mele moi se chinuiau cumplit în mișcări circulare pe broască și mă pregăteam să spun: “Iar ți-ai uitat cheile? A mia oară?”, mă mai gândeam cu ce notă de pe portativ să încep mustrarea mea.
Foamea mă leagă de pământ. Mai păstrez la piept amuleta căzută din mâna unui bătrân pe patul de moarte. Toate legendele Nilului respiră discret, duhul morții a evadat și a luat formă de vultur. Nici o bucată de lemn nu odihnește oase înnegrite de carii.
Am 50 de ani şi stau în gazdă. Ruşinos, dar în fine... nu mai contează. Am pierdut tot din cauza crizei şi ştiu că sunt prea obosit să o mai iau de la început. Consolat doar parţial, am rămas totuşi românul care se respectă cu ce i-a mai rămas: o demnitate aproape iluzorie. Spun iluzorie, pentru că practic există numai în mintea mea. Nu mai are cine să o vadă. Fosta mea familie s-a volatilizat undeva într-un spaţiu al stabilităţii pe care eu, unul, nu am mai putut să-l ofer. Trădători, dar îi înţeleg, e şi vina mea. Cred că m-au şi uitat. Nici mobil nu mai am şi chiar dacă aş avea, la ce mi-ar folosi? Socializarea mea se rezumă la memorii. Semnele se traduc prin indiferenţa translucidă, mai exact nepăsarea din jur. Nici n-ar putea fi altfel.
- Micule, dacă ai zis că te-ai făcut mare, acum trebuie să-mi zici și tu mie o poveste.
- Mamaie, am zis așa, în glumă, ca să mă crezi…
- Tocmai pentru că te-am crezut, Micule, vreau să aud o poveste zisă de tine…
- Biiine…
Ce culoare vrei să fie!
- Alege tu.
- Albastră îți convine? întrebă copilul, căruia începu să îi încolțească în cap o idee…
- Albastră îmi și doream! sosi imediat încurajarea.
- Atunci, mamaie, eu cred că a fost odată ca niciodată un cer care era lipit de o mare… Și peștii erau frații și păsările erau surorile, dar pescărușii poate că sunt băieți.
Și nu exista nici o linie la mijoc care să arate că sunt două țări diferite marea și cerul. Pentru că nu era nici nisip pe care să îl faci un șanț.
Șoptind rugăciunea de seară, Andrei urcă în podul șurii și se culcă în fânul proaspăt cosit, însă multă vreme nu a putut să adoarmă. Nu era supărat pe fratele său Maxim, îl îngrijora numai faptul că pe zi ce trecea între ei, parcă se lărgea din ce în ce mai tare o prăpăstie care îi îndepărta sufletește.
Cu fiecare vacanță pe care Maxim și-o petrecea la casa părintească, Andrei simțea cum acesta îi devenea din ce în ce mai străin.
Comentarii aleatorii