Mă simt cam mort. Am impresia totuși că cineva trage cu ochiul la mine. Persistent. Ca un cîine la o bucată de carne atîrnată pe galantar. Crede în viața mea mai mult decît mine. Iar asta dezechilibrează într-un fel rostul lucrurilor. Mă răfuiesc cu el în gînd. „Omule, nu vezi, ții lumea în loc. Îl încurci pe Dumnezeu. Ești ca un țigan la o intersecție. Unul din ăia care cîntă unul naște, altul moare. Dar încurcă circulația. Cine, cum să mai moară dacă toate mașinile stau blocate? Și tu la fel. Dacă trebuie să mor, lasă-mă să mor.
Aproape că trăiau numai cu bere și pâine. Profitau și de faptul că Alex avea abonament la cantina studenților. Ea oricum nu mânca acasă și ai ei o priveau tot mai suspicios, mai ales tatăl, care devenise destul de curios și o întreba mereu unde se duce, de ce întârzie atât de mult, cu cine pierde nopțile în week-end-uri. Nu le răspundea, făcea pe misterioasa. Ce naiba căuta ea într-o familie de snobi, cu aere de mari bogătași și funcții mari prin ministere, care mai de care mai pompos botezate!? Îi ura cumplit, mai ales pe taică-său, grobian din fire și care, descoperindu-i jurnalul, își bătuse joc de ea și o făcuse intelectuală frigidă. Cum avea să facă ea bani? În stradă, că la catedră murea de foame și nu avea să se ocupe nimeni de creierul ei, ca de al lui Einstein. La ASE, ce Litere!
Ca o floare fără apă la rădăcină trăia Vergina în casa Hăldăneștilor. Fata unei vădane amărâte cu patru copii pe care i-a crescut cu greu, frumoasă și curată, Vergina, până a se mărita, nu era întrecută de alta în sat, nici la muncă și nici la joc. Fie că era la prășit cu ziua pe la unii mai înstăriți, fie că era la nunți sau hore în sărbătoare, întotdeauna cei mai mulți ochi către ea se aținteau. Cu admirație sau cu invidie. Nu o dată, liberații de armată s-au încăierat de la ea, pentru că mereu se găsea câte unul care se credea îndreptățit s-o joace mai mult. Babele, nelipsite de la hore, înșirate seara pe lângă garduri cârcoteau că ar fi cam ușuratică și că demult ar fi ieșit din vorba mâne-sa de a și păzi cum trebuie cinstea.
Povestea continuă…
-Şi tu, care din personaje ţi-l arogi?
„E-o undă de ironie aici”...
-Vezi tu? Basmul ăsta e rupt din sufletul meu,dar...
„Dar”?
-… Dar a strâns tot ceea ce mi-e străin, acum, şi de care m-am debarasat. Nu-i neapărat necesar să mă pun în pielea unui personaj, nu-mi caut un model şi, în momentul de faţă, nu sunt nevoit să fac faţă vreunei crize datorită vârstei. Cel mult, e legată de trecutul meu zbuciumat, dintr-o lume ascunsă, când la suprafaţă eram tot timpul radios, proaspăt şi pozam o naivitate dezarmantă.
-Eu unul nu-mi complic viaţa în felul acesta.
-Te pomeneşti că te-ai săturat şi tu de viaţă. O simplifici până la zero acum, când ai nevastă şi copii! Şi după cum te ştiu, nici acum nu te ocolesc femeile.
-Ei, să fim serioşi! Nu doarme încă.
-E beznă…
Scrumiera mătuşii P era argintată ca şi oglinda veche aşezată pe raftul de sub fereastră; era o scrumieră cu o pescăriţă dezbrăcată care trăgea năvodul de chiştoace şi scrum cu braţele şi, cine ştie, poate vreun peştişor de aur urma să apară pentru trei dorinţe esenţiale în viaţa oricui.
Comentarii aleatorii