-Stai, calmează-te! Uite ia de-aici si bea (un pahar mutat dintr-o mână în cealaltă). Respiră adânc! Ia pune matale pastila asta pe limbă... Ha! Simți? Parcă ar sfârâi... Se topește plasticul ăla sau ce dumnezeu e! Bea, nu te uita la mine (las oglinda).
Ce să fac și eu? Am căzut în genunchi în mijlocul casei și îmi plâng viii și morții…
-Hai să te bărbieresc. Ți-a crescut o barbă demnă de Pissarro! Dă-o naibii de treabă! Așa obișnuiești să ieși în oraș? Spumă ai?
(arăt spre raftul de sus, unde sunt amestecate de-a valma haine, parfumuri, creme)
-Aparat de ras?
(repet gestul)
-Acu tre’ s-o faci mătăluță, că eu n-am cum!
(potrivesc apa, înmoi obrajii, îi clăbucesc, baloane strălucitoare se ating de chiuvetă, se sparg, poc, se strâng unele în altele, ca între buzele Evei...)
Un tânăr prieten adesea mă ispitește și mă încearcă, mereu întrebându-mă cum ar putea să se deschidă lumii credința sa, ce ortodoxă o numește. Mereu încerc să aflu răspunsuri, să descopăr lumi și trăiri, comparații și metafore ce ar reuși, după mintea mea, să îi fie de folos și să îl zidească în negrăitele sale cuvinte întrebătoare.
Dacă nu ați călcat vreodată într-o biserică, v-aș sugera să intrați măcar de curiozitate. Rămâne în urmă strada cu noxele ei, toate grijile materiale se pierd pe aleea spre lăcașul sfânt. Înăuntru e veșnic sărbătoare.
O vale rîpoasă cu vegetație sălbatică, mărăcinoasă, mărginește drumul denivelat, plin de bolovani, care coboară spre satul de unde puține coșuri mai scot fum.
Doar turla bisericii proaspăt renovată anunță călătorii că și în condițiile în care te vei aventura să părăsești drumul cu pretenții occidentale, tot vei ajunge la o așezare de creștini, pașnică, civilizată. Satul nu se deosebește prin nimic de alte sate vecine, rămase pustiite în urma exodului noilor generații către alte meleaguri mai prospere. Doar cîinii hoinari și cîte-o pasăre de curte rătăcită, populează ulițele deșerte.
Comentarii aleatorii