Povestea continuă…
-Şi tu, care din personaje ţi-l arogi?
„E-o undă de ironie aici”...
-Vezi tu? Basmul ăsta e rupt din sufletul meu,dar...
„Dar”?
-… Dar a strâns tot ceea ce mi-e străin, acum, şi de care m-am debarasat. Nu-i neapărat necesar să mă pun în pielea unui personaj, nu-mi caut un model şi, în momentul de faţă, nu sunt nevoit să fac faţă vreunei crize datorită vârstei. Cel mult, e legată de trecutul meu zbuciumat, dintr-o lume ascunsă, când la suprafaţă eram tot timpul radios, proaspăt şi pozam o naivitate dezarmantă.
-Eu unul nu-mi complic viaţa în felul acesta.
-Te pomeneşti că te-ai săturat şi tu de viaţă. O simplifici până la zero acum, când ai nevastă şi copii! Şi după cum te ştiu, nici acum nu te ocolesc femeile.
-Ei, să fim serioşi! Nu doarme încă.
-E beznă…
-Voi aţi vrut vreodată să plecaţi de acasă, să încercaţi să vă înţelegeţi puţin sau vă lăsaţi, pur şi simplu, purtaţi de val?
-Chestia asta e pentru puştani. Ei nu ştiu ce-i aia. O caută, în moduri diferite, fără a şti că-i trăiesc partea subţire. Gustă uneori glazura şi, în acel moment, prăjitura li se pare interminabilă …
„ Oare de ce nu povestesc toţi precum tata”?
-Indivizii ca noi sunt simple rotiţe. Suntem rataţi, chiar înainte de a gusta glazura. Toate visurile noastre din tinereţe au fost spulberate de altele mai scurte şi mai puţin pretenţioase. Ce-i mai rău nu-i părerea pe care şi-o fac alţii despre noi, ci acea dezolare pe care nu reuşim să ne-o înfrângem.
-Să nu mai vorbim prostii. Vi-l amintiţi pe bunicul? Era cel mai lipsit de noroc pescar din câte am văzut. Totuşi, pescuia cu încăpăţânare.
-Şi sportul ăsta era diferit de tot ceea ce se practică în zilele noastr. Era o luptă a simţurilor, nu un concurs de şiretenie.
-La cine o fi sunând clopoţelul?
-Ţi-ai găsit să sune? Trec lilieci şi se izbesc de strună. Alta e trăsătura peştelui.
-E târziu, le-a trecut vremea. De-acum, dimineaţă dac-or mai trage.
-Înainte era locul meu favorit de pescuit.
-S-au împuţinat peştii.
-Să nu mai fim predispuşi nostalgiilor.
-Iar se-aud câinii urlând …
-E ceva legat de viitor.
-Eu nu vreau să-mi cunosc viitorul. Goana asta de la oglinzile babei Mălinoaia la ghiocul Stancăi sau la ceştile de cafea ale cucoanelor moderne, dar proaste şi prăpăstioase, mă scârbeşte. Recunosc, când eram copil, am învăţat ceva din bobii bunicii şi-am reuşit să fac minunatele fiinţe din albuş de ou ridicate
cu-n descântec într-un pahar cu apă, dar nu se împlineşte nimic. Nu ne trebuie harta viitorului pentru ceva mai previzibil decât cumpăna apelor.
-Dacă nu crezi, nici că se împlineşte …
-Să stea toate babele şi ghicitoarele în cap, eu tot nu le cred nici dacă-mi spun că laptele e alb. Or închega ele apele, dar minţind.
-Eu l-am văzut pe frate-meu în oglinzi. Erau menite pentru Ileana lui Boţoc şi
l-am văzut toţi. Fetele se-nghionteau râzând. Era îmbrăcat militar şi arăta ceea ce făcea de fapt în acel moment, căci era în armată... Din acel moment, toată lumea a început să vorbească de nunta lor. La liberare însă, Emil a adus o femeie cu pielea oacheşă şi grai diferit. Nu era aşa mândră precum Ileana, dar asta s-a dovedit a-i fi sortită.
-Mai spre dimineaţă, când o da roua, aprindem paiele.
„Îmi plac poveştile paranormale. Ce s-o fi întâmplat cu Ileana cea mândră? O fi fost femeia căreia îi plăcea de mine când eram mai mic şi mă trăgea cu sania la deal? Şi-a scos o mână din manşonul de blană, cu-n gest de boieroaică şi trăgea din greu la Cărăbuş, întorcându-se des spre mine, alintându-mă cu vorbe drăguţe şi întrebându-mă dacă mi-e frig. Eu îmi ascundeam plăcerea, dar, în sinea mea, eram bucuros că eram tras şi la deal".
-Pentru cine băteau clopotele, azi, cine-a murit?
-Nu ştiai? Baba Văneoaia… a murit de inimă rea. I s-a tras de atunci când bărbatu-său şi-a măcinat banii de înmormântare la moara a lui Ispas. Ea ascunsese teancurile de bancnote într-un sac de grăunţe, plănuind doar înmormântarea lui. Nu se gândea la propria moarte. La prima mămăligă cu aromă de sutare, a sărit la el cu un cuţit de bucătărie. De scârbă, el a vândut făina, iar din banii câştigaţi a făcut cinste la toată crâşma strigând în gura mare: „ Luaţi şi beţi! Distraţi-vă ca la înmormântarea mea! Ba chiar mai bine.
La câteva zile, când i-a trecut mahmureala, a încercat s-o îmbuneze, dar ea n-a mai vorbit cu el, nici în cel din urmă ceas. N-a cerut iertare şi n-a iertat pe nimeni. N-a vrut nici lumânarea să i se aprindă. S-a întors cu faţa la perete ca să-şi dea duhul.
-Toată viaţa a fost amărâtă. De când mă ştiu, tot într-o pereche de cizme peticite am văzut-o. Le târâia cu obidă şi strângea ban cu ban, nici ea nu ştia prea bine pentru ce. Oricum, copii n-avea şi nu s-a îndurat să ia unul de suflet. Aşa o ştiu eu: târşâindu-şi picioarele de greutatea cizmelor şi
ţinându-se de coada vacii, s-o tragă la deal când venea de la luncă.
-Ieri seară o plângea soră-sa Vetina la crâşmă. Era beată-moartă şi au dus-o acasă într-un cărucior.
-Vine sfârşitul lumii!
-Aşa zicea şi tata, de parcă se temea să moară înainte de ultima zi a omenirii. Şi-a prelungit viaţa cât a putut; nu era om mai grijuliu cu sănătatea sa.
-Aşa erau oamenii înainte; unde mai pomeneşti cociorve zburătoare?
-Bătrânii spun că au văzut cu ochii lor, dar noi de ce nu mai vedem? Abia dacă mai pomeneşte cineva de ele.
-Povestea tata despre unul care era solomonar. L-a cunoscut într-un grup de plutaşi La Mal, pe vremea în care râul curgea repede şi liber. Era însoţit de o fată la care se zgâiau cât puteau plutaşii. Stăteau toţi în jurul unui foc de lozie şi povesteau, cum povestim noi acum. Mai aruncau lemne între pietrele încinse, îşi înmuiau buzele la gura unei butelci de vin, vorbeau şi ascultau păţaniile altora. Timpul încremenea o dată cu vântul. În pauze, nu se auzeau decât scăpărările de scântei ale focului. Toţi visau călăuziţi de glasul povestitorului când, vorbele se rupseră, câinii începură a urla, iar întunericul părea că înăbuşă slabele pâlpâiri din mormanul de jeratic gata să se stingă. Totul era vaier şi fior. Bălmăji ceva solomonarul, încercând parcă să desluşească ceva în beznă, până cociorva şi atmosfera vrăjilor se opriră. Găsiră în preajmă un tânăr zăcând cu mâinile încleştate pe coada de răchită proaspăt decojită. Îl ajutară să-şi revină şi-i dădură să bea. Într-un târziu, povesti tremurând de frig cum îl poartă o blestemată de vrăjitoare pe pentru a-i cerşi iubirea.
-Dar tu? îl întrebă solomonarul.
-Eu?
-Da. Vrei să scapi de coşmar?
-Vreau, cum să nu, răspunse tânărul suflând greu, scuturându-se parcă de povara unor vise negre.
-Bine, să ştii că răul se plăteşte cu rău, şopti solomonarul scoţând o roată de lemn de la o căruţă. O descântă prelung şi-o lăsă să meargă singură la vale pe drumul de lângă râu.
-Să n-ai teamă, îl asigură pe cel rămas cu trei roţi. Dimineaţă, vei putea pleca netulburat.
Adevărat. Înainte de primul cântat al cocoşilor, roata se întoarse însângerată, rostogolindu-se în cerc în jurul lor, parcă aşteptând un semn din partea stăpânului. Când se opri, nimeni nu cuteză s-o atingă, în afara solomonarului care o târâi la râu s-o spele de sânge…
-Sângele vrăjitoarei…
-Eu tot nu cred!
„De parcă n-aş cunoaşte totul… Tata preferă să rupă povestea numai pentru a mă ocroti de adevăr. Cel căzut din zborul cociorvei era bunicul. Între plutaşi şi cărăuşi, odihnea şi bunica, fata solomonarului. Pe când se comenta tulburătoarea întâmplare, ei s-u depărtat de focul înteţit şi s-au întâlnit lângă râu, dincolo de perdeaua arinilor foşnitori. Erau prizonierii unei altfel de vrăji. Îmbătaţi, sorbeau cu trupurile din răcoarea prundului. Şi-au ascuns glasurile bucuriei în freamătul berdilei şi în clipocitul râului repede. Muşcau precum mârliţele din nada sfioasă a lunii. Se zvârcoleau muindu-şi numele în roua iubirii. Se căutau, fără să-şi cunoască numele şi începeau să trăiască numai pentru celălalt. Când lumea i-a uitat, s-au întors din pustie şi nu mai erau tinerii care preferaseră să-şi trăiască iubirea în sălbăticie. Erau bunicul şi bunica, mai înţelepţi şi împovăraţi de naşterea tatei. Dacă n-ar fi fost acea noapte a vrăjilor, eu n-aş fi existat, iar în cimitirul lacustru, n-ar fi odihnit oasele unor oameni care, odinioară, au fost fericiţi".