Multe din mine le-am mai spus,
m-am tăcut ca pe-un pastel cu negru mototolit,
am sudat în stele vocale de carne,
am adunat fotbalişti din ulker 90,
întins pe suflet, cu ochii în palmă,
am jucat barbut,
mi-am crescut moartea exemplar,
şi alte chestii adolescentine.

De la un timp, cafeaua fierbe altfel,
puştii nu mă mai înjură,
nu mă mai latră câinii,
ziua picură protocolar,
ca o duminică în perfuziile de pe reanimare,
între ventricule se conturează un călcâi,
mama visează morţi din ce în ce mai des,
iar eu îmi sunt din ce în ce mai de-ajuns,
ori poate chiar prea mult.

Bun!
Norii bărbieresc pâlcurile de planoare,
seara-şi caută o venă printre acele plopilor,
vântul, ca o bocitoare răguşită,
trimite sms-uri
şamede.
Detalii aproape trebuincioase.
Eu aştept ziua când n-o să-mi mai placă nimic,
când, de atâta sictir, voi deveni înţelept,
când voi învăţa că finalul în trei puncte
merge numa’-n poezie.
Până atunci,
îmi sunt de-ajuns
şi ceva peste.