cel mai mult mă fascinează duşmanii
prietenii mă plictisesc
cu banalele lor insistenţe
că mă iubesc că le pasă că blah blah blah
duşmanii cel puţin se ascund
depun un efort de imaginaţie
plătesc un preţ pentru imitaţia de piele
de prieten
consumă energia interioară
macină fricile ura neliniştea
prietenii vin lălăind şi se simt bine şi pleacă şi vin
ca serile şi dimineţile ca umbrele
duşmanii mei adoră tăcerea tensiunea
stau la pîndă au miturile lor
visurile epopeile versiunea lor istoria
gîndesc şi mă fac şi pe mine să gîndesc
atunci cînd îi privesc palizi timizi
ascunși în spatele măştilor de ipsos
cum păşesc atenţi cum cred în valoarea
fiecărui moment
cum se roagă pentru mine să nu mor
sau să nu dispar cumva
să fiu mereu acelaşi acolo
ca un reper ca o speranţă pentru toate gîndurile lor
negre uneori se face linişte
confundăm pacea cu căderea asta
în letargie toţi
ne facem case copii
adormim în braţul nevestelor
chiar visăm poate zburăm în armonii şi plictis
dar scoicile nu pot deveni păsări
nici părul femeii valurile mării
apele se retrag scoicile sclipesc în soare
păsările culeg ce rămîne
iar femeia pleacă fără să întoacă măcar capul
doar ei duşmanii rămîn
inepuizabili în fericirea lor
chinuită de încă o poveste