Înalt, cu o strălucire orbitoare se ridică în fața mea...
Privindu-l în ochi îmi dau seama de mareția lui imaterială pe care nu o voi putea atinge vreodată oricât de mult aș încerca...
Privirile ni se întâlnesc iar eu sunt copleșit de ură. Îmi zâmbește blajin, și-mi întinde mâna.
Știe ce voi face, și totuși zâmbește.
Fac câțiva pași, întind mâna, și-l ating... e cald. Și calm.
Cu o mișcare fulgerătoare îl lovesc peste față cu sete mușcându-mi buza până la sânge.
Sunt impresionat de cât de puțin s-a mișcat așa că îl lovesc din nou.
De data asta un firicel de sânge i se scurge pe obraz, coborând încet spre piept unde dispare sub cămașă.
-M-am săturat de tine! M-ai urmărit toată viața!
Acum veniți dvs. să-mi spuneți ce este suferința. Fără să știți ce înseamnă să-ți vinzi cărțile pentru a-ți cumpăra o cafea care, într-o dimineață cu vânt mult și înghețat te trezește din somnolența disperării, punându-te brusc în fața unei lumi ahtiată după erori. Fără ca vreodată dvs. să fi trecut un pod al unui oraș (înghesuit și afumat, în care peste 100.000 de oameni, băgați la grămadă în blocurile ca niște faguri uriași, își poartă crucile zilnic) și să vă fi gândit la un moment dat că Noica a dat în mintea lui Jules Verne.
Prin pestrița lume a navetiștilor care în anii optzeci umpleau și deșertau personalul Iași-Pașcani de șase ori într-o singură zi, se perinda de luni până sâmbătă, evident, cu un rost anume, și Jănică Dragotă. La cinci dimineața, urca din Gara Ruginoasa, își căuta un loc la geam și fără să intre în vorbă cu cineva, rămânea stană de piatră până la Iași. Dealtfel, după acest sport care dura de ani buni, oamenii se cunoșteau între ei și, știindu-l ciufut, arareori îi adresau vreo vorbă. Ceilalți, la întoarcere, întovărășiți câte doi sau chiar câte un compartiment întreg, își țineau locurile și, cu rândul, cumpărau câte o sticlă de vodcă sau de rom, de un kil, care trecea din mână în mână până în punctul terminus. Al sticlei și al călătoriei.
Pereții sunt văruiți cu un verde palid; lîngă ușă stă o asistentă cu părul roșu.
Nu vă supărați, se fac vizite azi?
Asistenta nu ridică ochii spre ea.
Mă scuzați, am întrebat dacă se fac vizite azi.
Ce vrei, domnișoară?
Să văd pe cineva.
Și cine te oprește. Intră.
Mare fanfaron mai era şi unchiul Fedea, mai ales atunci când stătea de vorbă cu oamenii mai tineri decât el.
Le băsnea nişte născocituri, de le credea şi singur pe jumătate.
Odată, mergând cu mocăniţa spre Sighet, zări de-a lungul căii ferate nişte stive înalte de traverse.
– Măi, măi vomeni buni! – strigă unchiul Fedea. Ia uitaţi-vă, aceste şlipere eu le-am cioplit cu... şi uitându-se în jur arătă cu degetul spre Ivan Drâmbă – cu bătrânul Petre Drâmbă, bunicul tău Dumnezeu să-l ierte!
Dar spre nenorocul lui mocăniţa se opri, iar Ivan Drâmbă scoase capul afară şi începu să se holbeze la traversele cioplite de bunicul său şi de unchiul Fedea.
– Apăi unchiule Fedea, ai cioplit dum’ata şlipere în aia a mă-tii! – spuse râzând Ivan.
Comentarii aleatorii