Nimeni nu a înţeles ce bolborosea asupritorul deşirat şi costeliv, însă de văzut au văzut cu toţii cum îi ieşeau din gură vipere. Şuierăturile lor ascuţite sunau prelung în urechile lor, iar pe urmă erau traduse în grai omenesc de către învăţătorul din satul vecin.
– Spune că ieri în apropierea aşezării voastre au fost împuşcaţi trei soldaţi. Dacă asta
s-ar fi întâmplat în localitate v-ar fi omorât pe toţi, dar aşa vor să-i spânzure doar pe aceia ai căror fii sunt partizani. Dacă nu îi divulgaţi pe părinţii partizanilor, o să vă ucidă pe toţi.
- Dă-mi mâna, Hua, îi spuse Minyong fetei care abia avea curajul să privească spre prăpastia ce se întindea la câţiva paşi de ei. Nu-ţi fie teamă, eşti cu mine, cascada asta mă cunoaşte de când eram de-o şchioapă! Poteca este într-adevăr strâmtă şi foarte abruptă, dar nu mai avem mult până la baza cascadei şi, crede-mă, nu o să-ţi pară rău că ai acceptat să cobori cu mine spre trupul ei limpede de ape!
Drumul până la Kemerevo prin colţii de sticlă gofrată ai viscolului a fost ca un vis spulberat de gândurile şi planurile pe care Savastie şi le încropea pas cu pas. Purta o manta din postav de culoarea şofranului, căreia mâna gingaşe a Olgăi Ivanovna îi ataşase la Iulişka, croitoreasa, un guler din blană de vulpe. Tatăl ei, Andrei Pavlovici Goncearov, era unul dintre împătimiţii vânători din pădurile stufoase ale Tomskului. La plecare, Olga îşi fremătase frunzişul plopilor din ochii ei trişti, mângâind unduirea blănii ruginii şi şoptindu-i timid: „Când veţi călători, să vă imaginaţi că toată căldura inimii şi mâinilor mele va drumeţi cu dumneavoastră!”.
Tăchiță Bădeanu se frecă la ochi, după care – da, el, necredinciosul! - a trecut la cruci repetate, schițate cu limba. Apăsa tare cu vârful limbii în cerul gurii (Numele Tatălui), apoi spre obraji, în ordinea drept-stâng (Al Fiului și al Sfântului Duh), terminând cu o întoarcere a limbii înspre mandibulă (Amin). Făcu o vreme și zeci de cruci mari cu dreapta, însă imaginea persista. Fie ce-o fi, își zise, dar trebuie să prindă trenul, așa că o ține înainte. Era sigur că direcția era cea bună. Cu toate că înainta în pas grăbit, distanța față de acel ceva/ cineva luminos nu scădea. Considerând că au traseu comun, o vreme – nu putea să spună cam cât – îl urmă. Se aștepta ca din moment în moment să ajungă la gară. Faptul că nu se auzea nici țipenie în jur nu era ceva ieșit din comun.
Nu e lata ca e lunga, dar nici lunga sa ne-ajunga...
Ieri, pe când ieșisem în curte să mă soresc, am văzut cerul plin de fluturi ce se zbenguiau prin aer fără teamă și fără grijă. Unul s-a așezat chiar pe mâna mea și când m-am uitat mai bine am văzut niște înscrisuri pe aripile lui și cu migală am deslușit în slovele scrise taman povestea pe care vreau să v-o zic și vouă. Până să mă dumiresc și să mai văd și alte povești, fluturii plecaseră pe la alte case așa că am rămas numai cu astă poveste. Nu știu dacă v-o place, dar vă rog să-mi spuneți când oi termina ca să știu, și alta dată să nu mă mai uit după toate nimicurile și minunile.
Comentarii aleatorii