Prin pestrița lume a navetiștilor care în anii optzeci umpleau și deșertau personalul Iași-Pașcani de șase ori într-o singură zi, se perinda de luni până sâmbătă, evident, cu un rost anume, și Jănică Dragotă. La cinci dimineața, urca din Gara Ruginoasa, își căuta un loc la geam și fără să intre în vorbă cu cineva, rămânea stană de piatră până la Iași. Dealtfel, după acest sport care dura de ani buni, oamenii se cunoșteau între ei și, știindu-l ciufut, arareori îi adresau vreo vorbă. Ceilalți, la întoarcere, întovărășiți câte doi sau chiar câte un compartiment întreg, își țineau locurile și, cu rândul, cumpărau câte o sticlă de vodcă sau de rom, de un kil, care trecea din mână în mână până în punctul terminus. Al sticlei și al călătoriei. Jănică, apropiindu-se de pensie de acum, stătea cu bărbia în podul palmei, așezându-și geanta de mușama între genunchi, așa, că era mai bine s-o aibă tot timpul în ochii săi, ori dacă s-ar nimeri să ațipească, s-o simtă. În geanta lui de navetă, cârpită și având cusăturile muchiilor refăcute după atâta purtat, avea catiloșca de aluminiu cu șurub și garnitură de cauciuc, golită de aproape veșnica mâncărică de cartofi care rar de tot mai avea și câte o fărâmă de carne, ziarul Scânteia, din care el citea numai Faptul divers, un pachet de halva, câteodată, sau un kil de roșii și întotdeauna trei pâini negre – acasă așteptându-l cu toate acestea Ana, nevastă-sa și ultimii doi copii din cei zece pe care-i avea de toți. Mai tot timpul mohorât, corpolent și cu părul albit complet, îmbrăcat muncitorește – pe timp călduros, într-un halat albastru, de instalator, purtând o bască spălăcită cu țuguiul căzut, iar pe frig, cu șubă, bocanci și căciulă cu urechi -, puțini știau unde lucra și ce gânduri îl frământau. Seara, pe la șase, cobora din tren și se-ndrepta agale să-și ia bicicleta lăsată peste zi la Lingurăreasa, o babă tuciurie care-și avea bujla gard în gard cu gara. De la Ruginoasa, pedala pe șosea vreo cinci kilometri până la casa lui, din satul vecin, unde la început nu stătea trenul, deși linia ferată îl mărginea de aproape o sută de ani, dar apoi, prin grija preotului cel nou, părintele Florea, s-a făcut “Halta Popii”. Straniu de-a dreptul, deși halta era la câteva minute apropiere, Jănică tot de la Ruginoasa lua trenul. Dealtminteri, o altă bizarerie de-a sa făcea nici să nu-l primească pe (același) popă acasă la el, nici de Ajunul Crăciunului nici de Bobotează, darmite să calce vreodată în biserică. Anii au trecut și a venit momentul pensionării, despărțindu-se de Secția de îmbuteliere aragaz, unde am uitat să spunem că lucra, și totodată de obositoarea navetă. Tot acum se despărți și de cel mai mic dintre copii, o fată, Irina, care plecă și ea la casa ei. Ar fi vrut el să spună că a nimerit-o pe deplin cu copii, însă cinci dintre ei trecură la pocăiți, iar cel mare, Ion, deși realizat material după mai mulți ani de muncă pe locomotivă, nu fusese însurat niciodată, iar de vreun an se prăpădise. Acum, o vagă satisfacție încerca Jănică păscând de lanț o văcuță, purtând-o în sus și în jos pe șanțul bine înverzit al șoselei ce trecea prin fața casei lui. În doi-trei ani se fudulise bine de urechi și începu să meargă tot mai greu, neputându-se despărți de o cârjă mare și noduroasă. ”He, he, nu scapă el așa, nepedepsit de Cel de Sus, pentru fapta lui!” ”Ei, cum, ai să vezi !” ”Da, da !” boscorodeau babele pe la porți.
Dar să vedem cum păcătuise Jănică. Era prin cincizecișitrei. Abia se căsătorise cu Ana, fata unor oameni gospodari din Costești. După numai doi ani, soacră-sa Dulgherița muri, iar Gheorghe Dulgheru și-o aduse acasă pe Tincuța lui Calistrat, mai tânără decât el cu câțiva ani buni și despre care gura satului grăia că ar fi și cam ușuratică. Ana turba de mânie : “Să stea, curva dracului, în lucrurile și averea muncite de mâinele mamei mele …asta-i prea de tot ! Jănică, tu nu faci nimica, ce fel de bărbat ești ?” Azi așa, mâine așa, gândindu-se poate mai puțin la memoria soacră-si, Dulgherița, și mai mult la moștenirea care ar putea merge la o străină, Jănică făcu o obsesie din ideea despărțirii definitive a lui socru-său de Tincuța. Și unde nu dă Domnul, sau maidegrabă Necuratul, ca într-o zi de joi, când mergea cu căruța spre Târgu Frumos, s-o ajungă din urmă pe drum, pe la Câtea, înspre capătul Pietrișului de Jos. Fudulă, cu batic nou, legat pe după cap și nu ca femeile cumsecade pe sub bărbie, se grăbea “să cheltuiască, prin Târg, bani munciți de altul”, gândi Jănică și, preț de câteva clipe, văzu numai negru în fața ochilor…

***

La anchetă, a recunoscut totul. A alergat-o pe Tincuța lui Calistrat douăzeci-treizeci de pași prin păpușoii până la genunchi, după care a prins-o și a strâns-o de gât cu baticul până a rămas fără suflare.
Nu se știe cum au lucrat legile staliniste în cazul lui, dar după nici trei ani, pentru cooperare cu autoritatea judiciară, bună purtare în detenție și având și doi copii mici acasă, fusese eliberat și, cu timpul, colbul gros al uitării se așternu peste groaznica întâmplare. Aproape jumătate de veac a trecut de atunci. Nu se știe dacă Jănică își făcea probleme de conștiință sau dacă se gândea la pedeapsa lui Dumnezeu. De la o vreme însă, avea mereu același vis, avut și în tinerețe dar care un timp l-a lăsat. Se făcea că-l aleargă unul cât namila, ras în cap, cu un ochi lipsă și în loc de mâna dreaptă având un clește de fier, care îl ajunge într-un capăt de culoar cu ziduri goale din piatră (amintindu-i de locul detenției), unde, după mai multe lovituri, îl trântește năprasnic la pământ, îi pune genunchiul în piept și începe să-l strângă nemilos cu mâna-clește de mărul lui Adam până să-și dea duhul. În tot acest timp, se zvârcolea în pat și cădea pe jos, unde continua să se zbată, trezindu-se apoi cu gâtul făcut parcă ferfeniță, transpirat și răsuflând ca după o zi de tras la plug. Pentru că la scenele acestea Ana se speria groaznic, de vreo câțiva ani dormea singur în odaia de la vale, fostă maidemult ”de bună”. De fiecare dată, după terminarea coșmarului se bucura că nu-i nimic real, se îmbrăca și ieșea la animale. Scotea bălegarul, schimba așternutul de paie și țesăla vacile câte un ceas, două.
Astă-iarnă, când trecuse de șaptezecișicinci de ani, într-o noapte, namila se puse pe urmele lui mai îndârjit ca niciodată. Îl fugări ore în șir. De vreo două ori era chiar să-i scape. Dar în același capăt de culoar, semiîntunecos, cu pereți din lespezi mari de piatră, i se înfundă calea și fu prins. Nu mai contează câte și ce fel de lovituri primi, dar după ce căzu, cu genunchiul pe pieptul său, Chiorul mătăhălos începe să-l strângă iar cu mâna-clește de beregată. De data asta nu-l slăbi deloc și Jănică nu s-a mai trezit.
A doua zi, Ana îl găsi mort, cu o față schimonosită, răstignit ca după un zbucium uriaș la mai mulți metri de patul lui. Omătul din curte, prin care seara trecea doar o cărare îngustă până la poartă, era acum plin de tăvălituri și de urmele a nenumărați pași făcuți numai în ciorapi.
Se vede treaba, as-noapte lupta cu matahala se dăduse și pe afară…