poemul tău începe într-o notă curajoasă a iubirii morții. în genere nu e nimic șocant, dar, într-un anumit context, ține de revelație. un moment al fluidizării sentimentelor și al crispării actelor. curgerea, scurgerea și prelingerea într-un regim al linului din primele trei strofe se ciocnesc de zbaterea din cele două strofe din final în care se mușcă și se asvârle în nemistuire. crucea sau absența ei e semn al stigmatului. al căderii. în esență, poemul este unul de expresie. deși există o bază comună a poeziei tale, una care s-ar crede că poate fi erodată dacă nu se erodează de la sine, modalitatea prin care tumultul prinde formă iar expresia poetică, deși sinuoasă, nu te aruncă în fascinația alergicelor impromptuuri sau în desemantizare, armonia mesajului liric capătă noi valorizari, iar mesajul în sine poate transmite patima care l-a scris și reala placere a în lecturare. dincolo de actul critic (frate vitreg ce mi-e) al carenței și inabilităților, cred că sunt un admirator al poeziei tale.