Daca ar fi posibil de scris o parodie a Bibliei la care să râdă și Papa de la Roma, în mod cert Dorin Cozan ar articula-o. Și, bănuiesc în mod sigur, (cum ar spune autorul) că niciun creștin nu s-ar simți ofensat. De altfel probabil ar jubila. Cei mai inteligenți desigur.
„Dacă aș fi poet, acum aș exagera un picuț, și aș spune că așa-i cu dragostea: te uiți, te ia pe sus, te sucește la minte și, când e mai sus, mai frumos , îți dă la cocoașă.”
Cu un puternic simț al humorului, cam ca în filmele alea horror la care râd adolescenții teribiliști de azi, se reușește prin Apocalipsa după Vaslui o imensă caterincă a societății din zilele noastre (dar este mult și ambiguu spus societate). Particularul este surprins în cele mai intime aspecte. (“Uspi, îs pierdută”) Acest fapt caragialesc, l-a încercat cu succes și Șerban Foarță, încercând dublarea actului satiric prin versificare. Iar cunoscătorii vor avea acces la comparația aceasta. Însă diferența între el și Dorin Cozan este evidentă atât prin abordare cât și prin incursiunea în substratul tematicii.
Din plăcerea de a dezbrăca (nu ne referim decât la monumente) Dorin Cozan face un salt mortal în eclipsarea și evidențierea Apocalipsei culturii. Ori mai precis a asimilării culturii. Patimile după romeo sictir ori evanghelia după gropari, titluri cu un umor stimulativ pentru subtilitățile întregului roman, vin ca o rupere în realitatea ironiei inteligente (cum altfel) , ce îmbibă întregile narațiuni.
Desigur că este autentic (cum altfel?), Dorin C., dar este de o originalitate ce mi-l amintește pe tânărul Steinhardt, care la rândul său își imita colegii de generație cu savoarea spumoasă a inteligenței cozaniene. Cred în destinul literar al acestui, pentru mine, prieten, pentru că bunul lui simț din viața de zi cu zi își face loc și în romanul său, aproape insesizabil, ca un parfum de frunze uscate