IOAN

Acum veniți dvs. să-mi spuneți ce este suferința. Fără să știți ce înseamnă să-ți vinzi cărțile pentru a-ți cumpăra o cafea care, într-o dimineață cu vânt mult și înghețat te trezește din somnolența disperării, punându-te brusc în fața unei lumi ahtiată după erori. Fără ca vreodată dvs. să fi trecut un pod al unui oraș (înghesuit și afumat, în care peste 100.000 de oameni, băgați la grămadă în blocurile ca niște faguri uriași, își poartă crucile zilnic) și să vă fi gândit la un moment dat că Noica a dat în mintea lui Jules Verne.
Fără discuție, v-ați gândit și dvs. la destule, trecând un pod. Suferind, însă, Ioan era unic, era o figură în orașul acela de adunături. Ieșind din peisaj ar fi stricat estetica străzii pe care-și vindea, la o tarabă improvizată, cărțile. Când vântul acela mătura bulevardul central, Ioan intra într-o cafenea plină de anonimi haotici și, în timp ce-și bea cafeaua, berea sau vodca, își amintea de vremurile bune. Uneori, gârbovit și modest, intra acolo un poet bătrân de care mulți literați preferau să scape. Cu nasul în cărți primite din alte țări, poetul se prefăcea că nu știe ce așteaptă contemporanii de la dânsul. Se încăpățâna să trimită texte lungi și îndelung lucrate la reviste literare, în ciuda acelor înfumurați și absconși.
Deși se obișnuiseră unul cu prezența celuilalt, Ioan și poetul nu și-au vorbit niciodată. Poate chiar prezența lor, în același timp, în același spațiu, era un mod de comunicare.
Cu ziarele în față, unii făceau politică, alții discutau despre prostituție, chelnerul (un tânăr foarte amabil care făcea ochi dulci unei fete amorezată de altul) trecea printre mese ștergând sticla groasă acoperită frecvent cu scrum de țigară.
Figurile zilnice ale localului, arhicunoscute de barman, veneau dimineața, consumau câte-o cafea, apoi în ceștile golite puneau vodcă ieftină pe care o degustau cu mulțumirea celui care știe că n-are nimic de pierdut. Barmanii se prefăceau că nu văd această înșelătorie, acele sticle ascunse în căptușeala jachetelor ponosite… Clătinau din cap a compătimire lăsându-i să-și bea lichidul puturos și gălbui și să roadă zațul rămas pe fundul ceștilor ciobite. În jurul orelor 12.00 apăreau țigănci tinere și gureșe, făceau „poștă” din câte-un suc și mâncau semințe. Scrumierele se umpleau, chelnerul cel tânăr și îndrăgostit se supăra, le poftea afară. Erau însă zile când acestora le mergea bine și atunci veneau cu bărbații lor mustăcioși care se îmbătau și acopereau cu vocile dogite piesele din Beatles filtrate printr-un difuzor mare și negru. Pălăriile închise la culoare, cu boruri mari, alunecau de pe mese ori de pe genunchi și cădeau pe cimentul dușumelei, murdărindu-se. Atunci se auzeau înjurături și țigăncile chicoteau amuzate. Lăsau bacșișuri grase barmanilor care mai închideau ochii.
Ioan se ferea de astfel de anturaje. Dacă nu găsea loc se retrăgea în colțul dintre tejghea și geam, unde patronul pusese trei taburete înalte. De la înălțimea lor avea o privire de ansamblu asupra cafenelei. Mulți ochi se îndreptau spre el, descoperindu-l cu uimire. Nu reacționa nicicum. Îi privea cu indiferență,ca și cum ai privi în gol și intens chipul iubitei. Erau semenii lui, între ei se simțea în siguranță. Simțea că trăiește, că-și bea cafeaua, berea sau vodca. Se gândea la vremurile bune. Qui prodest? păreau să întrebe picioarele lui atârnând în gol.

- Tu ești! a exclamat femeia îngenunchind.
- Ce vrei? a mormăit Ioan surprins, tulburat de alcool și de ineditul situației.
- Te-ai întors, Botezătorule, a continuat ea, prinzându-l cu strășnicie de marginile lungi ale hanoracului. Chipul îi strălucea ca în fața unei mari revelații.
- Ești nebună, eu sunt Ioan, vânzătorul de cărți, ce, nu mă mai cunoști? Tot orașul mă știe, s-a trezit el din uimire.
- Nu, tu ești Botezătorul, recunoaște că te-ai întors.
Ducându-și mâna la față,Ioan și-a simțit barba lungă și neîngrijită, părul, cearcănele imense.
- Nu-s eu, doamnă, seamăn, probabil, cu ăla, a spus.
Femeia s-a ridicat în picioare:
- Atunci fă bine și nu ne mai minți! s-a oțărât dezamăgită, apoi a dispărut în noaptea de pe o stradă apropiată.

În zilele următoare, Ioan a povestit prietenilor întâmplarea în stilul lui direct și provocator, neuitând amănuntele și inventând, neobosit, altele. Prietenii râdeau. În zilele în care nu avea chef să vândă cărți, Ioan se gândea la existența lui demnă și mizerabilă. În subsolul întunecos unde locuia, îl cuprindea mila de femeia aceea, de confuzia ei înduioșătoare… Se îmbrăca în silă și umbla pe străzi senin, calm, așteptând cu răbdare să dea de un cunoscut pe care să-l cheme la o bere. Se simțea foarte singur și-i era ciudă pe cei ce treceau perechi spre zone numai de ei cunoscute.
Plictisit de amintirea fostei soții și a fiicei se enerva în sine și pasul lent al plimbării se transforma într-un mers grăbit, de om preocupat și în criză de timp. Memoria funcționa ireproșabil, aducându-i în fața ochilor fragmente din concertele rock în care cântase, femeile pe care le-a posedat sălbatic prin cabinele înguste ale sălilor de spectacole, plecarea soției și divorțul, amantul burtos și director cu care îl înlocuise, disperarea și bețiile lui rămase fără ecou, decăderea… Orbit de fulgerele acestor imagini se ciocnea de oameni, murmurând din minut în minut scuze fără răspuns. Din aceste momente era trezit brusc de prietenul oportun și se ducea cu el la bere. Absent, bea până simțea că nu-l mai țin picioarele. Prietenul, între timp, pleca, venea altul, alții. Cu o dărnicie inexplicabilă, Ioan le cumpăra bere, cafea sau vodcă. Ajungea cu greu și târziu în subsolul rece, inospitalier. „De s-ar strânge toate încercările vieții într-o singură zi, ce fericire ar fi pe capul oamenilor”,gândea înainte de-a se aventura într-un somn greu,opac, blestemat.

Uneori, Ioan înjura acoperișul termic al lumii. Erau zile când, cu tot cheful de-a vinde cărți, natura lucra împotrivă-i. Obligat să rămână în subsolul acela insalubru se simțea ca un câine în lanț. Frigul de afară îl împiedica până să și gândească lucid. Stătea lungit în pat și înjura metodic, în diferite registre vocale, stupizenia lumii. Începea cu președintele țării și comuniștii și termina cu „măreția mă-ti de Nietzsche”. Când acest monolog important se încheia, rămânea surprins de câte cunoștințe poseda. Se ridica buimac, își prindea capul în palme, își presopunctura tâmplele. „Unde dracu încap toate astea în creierul meu?”, se întreba. Se ridica greoi și băga reșoul făcut din BCA în priză.Curăța mucegaiul albăstrui de pe zațul rămas cine știe de când într-o cană soioasă, turna apă și-l punea la fiert.
Lichidul fierbinte și amar îl punea pe picioare. Se apuca de răsfoit cărțile ce zăceau pe lângă pereți, stivuite frumos după mărime. Mai trecea o zi din viață.

Târziu, într-o noapte, în cafenea a intrat un individ cu o figură comună, chiar tristă. Ochii tulburi, străbătuți de vinișoare roșii i-au atras atenția. „Cine mai e și ăsta?” s-a întrebat în timp ce se îndrepta spre masa nou venitului. Așa au rămas împreună: Ioan și Dumitru. Primului i s-a părut amuzant limbajul celuilalt, în același timp vulgar și academic. Nu mai întâlnise niciodată pe cineva în stare să îmbine atât de coerent și armonios expresiile de mahala cu cele suprasaturate de neologisme. Din Dumitru a înțeles o poveste asemănătoare cu a lui: după ce-și făcuse soția secretară a unui director în capitala țării, Mitică fusese „tăiat de la rație”. „Penetrată în toate pozițiile și inoculată cu idei subversive, m-a părăsit”, avea să se confeseze Mitică. „Nu știu cine a greșit, i-am lăsat apartamentul și am plecat. Fiul meu are 6 ani, nu l-am văzut de 8 luni. Nu-mi pot explica nici acum fervoarea și ambiguitatea stilistică prin care ea m-a băgat în mama definitiv. Acum sunt corector la un ziar local, îmi afișez peste tot incertitudinea zilei de mâine, omenirea face pași mari spre viitorul luminos ce o așteaptă.”
Ioan asculta atent și vesel.
Plăteau când unul, când altul. Uneori, Mitică se supăra pe viață și plătea singur consumația tuturor celor ce erau în cafenea. Se trezea a doua zi golit de idei, cu buzunarele goale, cu spatele durându-l îngrozitor. Se ducea la chiuvetă, umplea o sticlă de litru cu apă și o bea încet, râgâind. Arsurile din stomac încetau pentru câteva clipe, apoi se dezlănțuiau și mai abitir. Înnebunit, Mitică punea ceva pe el și ieșea, clătinându-se, să mănânce o ciorbă de burtă. Durerile se potoleau și muierile searbede ce operau pe mașinile de încasat ale vreunui expres puturos primeau bacșiș. Ocrotindu-l pe Mitică, Dumnezeu avea, probabil, mare bătaie de cap. Trăind pe pământ, muierile de la casă nu știau și n-aveau să știe vreodată ce este tristețea metafizică.

- Mișcă-te!Treci sub bradul acela!Stai jos! Sprijinește-te cu spatele de trunchi. Așa. Privește spre dreapta. Sus! Nu atâta, la creanga aia de-acolo!
Ploua, era primăvară. Ioan se executa docil, încercând să fie cât mai pe placul celui ce striga la el, celui împovărat de o cameră video pe umărul drept. Era ud complet, ca și operatorul. Sprijinit cu spatele de trunchiul jilav al bradului, uitându-se la creanga indicată, l-au fulgerat brusc imaginile cu femeia ce-l confundase. În câteva secunde, pe retină i s-au derulat toate detaliile acelei situații. Nici n-a observat ochiul camerei de filmat fixat batjocoritor pe ochiul său traversat de secvențe.
- Ce dracu faci, a îndrugat supărat, împingând cu mâna udă obiectivul aparatului. Ești tâmpit, a mai spus, ridicându-se. Apa i se scurgea de pe cap, din păr, pe obraji. Îi ajungea pe buze. Ioan îi simțea gustul sărat.

- Am fost cândva un om ca oricare, cu nevastă, cu ambiții, a spus mai târziu, în cafenea, operatorul Mihai. Aveam nași de nuntă, părinți, socri. Eram și eu posedat de indecizii. Știi ce naș aveam? Îi lipsea dimensiunea fericirii simple, reale, nu știa ce înseamnă un 8 martie sau un sfârșit de an. Citea. N-avea zile exponențiale, n-avea parte de trăiri unice. Nu trăia abandonul, dezlănțuirea, băgarea lucrurilor în mă-sa. Era plat ca o dedicație muzicală la un post de radio obscur. Nu conștientiza semnificația unui buchet de flori. O femeie – în afară de soția sa – o inexistență. El citea. Visa să scrie o carte explozivă care să întoarcă lumea pe dos. Nu era în stare să se întoarcă la nivelul evenimentelor nesofisticate, naturale! Citea! Pur și simplu citea! Făcea pe intelectualul, concret! Într-o zi, bietul intelectual se va trezi cărunt în apartamentul oportun obținut în baza bilelor albe ale marilor sale responsabilități. Citea! N-avea organul perenității zilelor festive. Lehamitea mea a devenit într-o zi grea, ca o stană de piatră. Așa a rămas ăla cu cărțile lui și soția mea și eu cu momentele mele de sărbătoare.
Zgribulit, Ioan sorbea des din vodca orei 15.00. N-avea chef de discuții cu individul diavolesc ce-i oferise băutură ca să se lase filmat și care opera cu distincții, ceea ce pentru el era greu, foarte greu.
Dintr-o dată, Mihai și-a dat seama că celălalt nu-l mai ascultă. A tăcut speriat și intimidat de ceea ce spusese.
Zumzetul din cafenea destrăma elocvența atâtor gânduri rumegate în toiul nopților fără femei.

Nu l-a întrebat niciodată de unde a venit. După o vreme, oamenii orașului s-au obișnuit cu individul slăbănog ce trecea zilnic prin centru, împovărat de camera video. Nu știa nimeni de unde are bani de hotel. Pentru a-ți face de cap nu-ți trebuie, în fond, bani mulți, ci curaj. Neputința îți deschide desfrânarea întru tine însuți.
Calm, senin, Ioan aștepta creatura aceea ciudată.
- Dracul poate fi aplicat cu succes oricărei situații. Singura greutate e să știi de unde să-l iei atunci când ai nevoie, a spus ăla când a venit.

Plecau împreună. Filmându-l pe Ioan, Mihai constata că își revine din nebunie. Ar fi fost însă păcat să-și acorde mai mult timp pentru asta. Se întorceau înfometați după lungile plimbări prin colțurile orașului. La cafenea se tratau îndelung cu vodcă și suc ieftin.
Și într-o zi, s-a produs ruptura. Fenomenul. S-au întâlnit toți trei pentru prima dată. Trecând pe o stradă neasfaltată, au dat de femeia aceea. N-au mai avut încotro, a trebuit să spună că ei sunt sfinții ăia care au mântuit atâtea mii de oameni de pe planetă.
Neexistând martori credibili, nimeni nu știe cum s-au petrecut atunci lucrurile. Poate credința femeii, poate o gaură neagră, poate Dumnezeu, în marea Lui bunătate, sătul să tot aibă grijă de ei pe pământ, i-a luat. Într-o lumină mare, cei trei au dispărut pentru totdeauna.
A rămas din această poveste testamentul femeii care a murit curând după minune. El se termina astfel: De ce I-ai ridicat la cer, Doamne? De unde să știm noi, buimăciții secolului acestuia pe cine înjurăm? Cine mai vinde cărți, mai vine la cafenea, mai filmează zidurile orașului și ochii lui Ioan? Unde mai mergem acum, Doamne? Pe cine mai credem? De ce ne lași atât de singuri în preajma apocalipsei?