Suspect de poezie

imaginea utilizatorului a.a.a.

Sunt un bărbat trecut de a patra copilărie,
puţin anxios, puţin uimit, puţin limitat,
deschis spre vechi, am podul palmelor înfipt
în senzorii de nemişcare, traversez visele
numai pe roşu,
ţin oameni pe lângă mine cum îşi ţin casele
ţiglele pe acoperiş –
statul împreună e ca
statul pe întuneric cu ledul de la brichetă în inima
partenerului –
m-am obişnuit să vibrez doar între versanţi,
nu mă mai alarmez când cad bolovani,
moale, previzibil, roşu, onest,
ca morţii pe care am avut prilejul
să-i ţin de mână.

Mă înţeleg din auzite cu toate viciile vremii –
plouă? scot la interval o raţă dintr-aia pupăcioasă
şi vorbăreaţă de ai-lăv-iu ascuţit;
ninge? fac bulgări din zăpadă de om;
e soare? îl agăţ de breloc, bag cheia în yala;
mă uit la o frunză întrebându-mă dacă nu cumva
e degetul arătător al unui fost bolnav de cancer.

Tot ce înţeleg, înţeleg pe jumătate,
la limita dintre emoţii,
la întâlnirea dintre sensul lor şi al meu,
iar eu
sunt cel mai sublim nonsens în afara speranţei.
Nu mai sper decât când sunt singur –
toate peşterile pe care le ascund în debaraua cu ochi
sunt de la oamenii care au sperat cu mine.

Comentarii

Există o variantă a textului acesta, care a ţinut cont

Există o variantă a textului acesta, care a ţinut cont (nu s-a conformat!) de unele sugestii care mi s-au părut ok. Dar o variantă, oricât de tautologic ar suna, nu e originalul. Şi prin "original", nu mă refer neapărat la conţinut...

Îţi scrisesem că a spera cu mine nu sună româneşte,

Îţi scrisesem că a spera cu mine nu sună româneşte, chiar dacă ar fi licenţă poetică, tot nu merge. A spera împreună cu mine. Şi oricum, sună mult mai bine, chiar şi poetic: au sperat împreună cu mine, pentru că dă finalului forţa pe care nu o are, acum, prin cuvinte paucisilabice.

Eu aş da o lege: orice scriitor să fie obligat să înveţe armonie şi un instrument muzical. Sau măcar să ştie să fluiere :).

Îţi scrisesem că a spera cu mine nu sună româneşte,

Îţi scrisesem că a spera cu mine nu sună româneşte, chiar dacă ar fi licenţă poetică, tot nu merge. A spera împreună cu mine. Şi oricum, sună mult mai bine, chiar şi poetic: au sperat împreună cu mine, pentru că dă finalului forţa pe care nu o are, acum, prin cuvinte paucisilabice.

Eu aş da o lege: orice scriitor să fie obligat să înveţe armonie şi un instrument muzical. Sau măcar să ştie să fluiere :).