Treceau zile
fără stropul de gând
care să te aducă înspre lume;
treceau frunze ca oameni,
treceau copaci;
treceau iernile acelea pe care le simțeai
urcând prin tălpi.
Cu-n singur gând,
c-o singură aromă în nări...
c-o singură perpetuă atingere
adâncită în carne.
Limuzina neagră,
floarea de mac,
început de ianuar
și gând de cireșe.
Cerneală din degete aș fi vrut
să picur
aidoma unei sepii
cu neîndeajunse brațe;
aidoma străzilor incolore.
Pleca
promițând întoarceri,
verdele părăsea
crudul ierbii.
Frisoanele uitării bântuind - albe stafii,
frisoanele aducerii aminte tremurând
sub pielița gândului;
subțiri spre tine se-ntind semiluni albastre.
Cât mai aproape,
lipite de moleculele tale de sânge
se zbat spiralate fâșii de timp
pe care le-ai dori încremenite,
ca lumea nerotindu-se pentru o clipă,
ca o amăgitoare licoare narcotică
a netrecerii.