Ar fi trebuit s-o crezi,
ea cânta atât de bine
de parcă toamna se prăbuşea
de parcă murise o lume
şi toţi râdeau
când ea plângea
în cântul acela.
Ar fi putut să panseze cu mâinile ei
armate,
săruturile ei ar fi putut potoli conflicte
planetare.
Dar ea plângea
lua un fum de ţigară,
buzele ei care-ar fi potolit războaie
care te-ar fi putut face să uiţi...
pianistul cânta doar pe clapele negre
luau un fum de ţigară buzele ei
şi plângea
şi era frig
era iarnă deja
o iarnă fără regrete.
Poezie:
Comentarii
mi-a placut,
Raluca Sandor -
mi-a placut, e o scriere aproape molcoma, aproape trista si totusi fara sa zaboveasca in niciuna...
Ma intreb de ce ai ales "cant" in loc de cantec. Mintea mea citea inainte "cantec" si s-a terminat mai repede cuvantul in fata mea.
"Pianistul canta doar pe clapele negre"-simplu si de efect. O stare reusita poezia asta. Asa o percep eu, azi.
„ar fi trebuie s-o crezi...” - a
kalipeto -
„ar fi trebuie s-o crezi...” - a trebui și a crede - puse laolaltă poartă în ele toată încurcătura și descurcătura vieții. restul e mai mult blue, decât trist. toamnă faină, om fain!
(Raluca,
Călin Sămărghiţan -
(Raluca, tu erai "subtila", că nu mai ştiu? Ăia mi-au şters două texte -ai mai pomenit aşa ceva?- şi-am plecat.) "Cântec" mi s-a părut prea balonaş de săpun, plus că pronunţia se împleticea puţin, deci din motive sonore. Kalipeto a zis "blue" şi a fost aproape. "Cântec" suna a şlagăr, eu am vrut să spun "blues", dar mă feresc pe cât pot de englezisme. Excelent ai remarcat: nu "stă" în nicio stare, de acord cu asta.
Silviu kalipetissime, aşadar e "blue", cum zici. Nu remarcasem "încărcătura" aceea, dar mă bucur grozav că mi-ai arătat-o. E centrul de greutate al textului.
Calin,
Trinity -
Calin, eu nu ti-am mai cintat sub poezii de o bucata buna de timp (si cite bucati are timpul?!)..vreau sa las un semn aici, pentru ca momentul acela, anonim sau nu, este atit de frumos si candid surprins, ca o floare aproape culeasa dar care, datorita generozitatii acelei miini, continua sa se deschida si sa surprinda intr-un parc nenumit.
Citit cu placere.:)
Corina
calin Nu,
Raluca Sandor -
calin
Nu, nu eram eu. am fost cu numele meu sau cu tuxedo peste tot. Cine ti-a sters textele si de ce? oricum frumoasa poezia ta, inca o data.
Remarc aparenta solitudine a
Maria - Doina -
Remarc aparenta solitudine a versului ,,pianistul cânta doar pe clapele negre". Pare a fi un element de decor în această empatie în vers faţă de ea, cea care plângea, dar nu e aşa. Eu îl văd ca pe un moment de respiro în care eul liric observă că pianistul emapatizează şi el, cântând ,,pe clapele negre", clape care reprezintă sunete alterate de diezi sau bemoli folosite în game minore, triste. Remarc şi o altă putere de sugestie a ,,clapelor negre" prin epitetul cromatic ,,negre", asociat doliului, suferinţei. Deci, multiple interpretări. Felicitări!
( O singură observaţie ar fi la penultima strofă: nu mi-s clare sintaxa propoziţiei şi a frazei, subiectele, predicatele, prop. regentă şi punctuaţia. E posibil să fie o greşeală de tastare. )
Cu mult drag, Mariana.
m-ai cucerit cu mainile ei care
moi -
m-ai cucerit cu mainile ei care pansau armate. apoi, buzele ei, lovitura de gratie.
avand in vedere faptul ca poezia asta creeaza o stare pe care aproape c-am atins-o, penita de la mine :)
Trin,
Călin Sămărghiţan -
Trin, n-ai "cântat", dar ai lăsat de înţeles că eşti pe-aproape. Te-ai apropiat de poezie dintr-un unghi care... Dintr-un unghi care. Mm!
Raluca, nu mai ştiu, am uitat.
Maria, exact, e şi semiton, e şi culoare. Şi eu am fost surprins când am "zărit" gestul discret al pianistului, dar atât de sonor. Sfârşitul penultimei strofe (eludăm respiroul pianistic, cum spuneai) este intenţionat defectiv de predicat. Putem spune că acolo nu se întâmplă nimic, e doar o reflecţie, o observaţie, un vis. E un moment zero.
Oana, nu credeam că va izbuti chiar o lovitură de graţie; mă mulţumeam cu ceva devastator(!) Mă bucur dacă a reuşit să "construiască" starea de care spui.
Mulţumesc tuturor pentru privirile atât de atente.
Pe lângă sensibilitatea elocventă a
Sixtus -
Pe lângă sensibilitatea elocventă a textului,
„ea cânta atât de bine
de parcă toamna se prăbuşea…” etc.
asociată cu:
„pianistul cânta doar pe clapele negre
luau un fum de ţigară buzele ei…” etc.
şi finalul:
“o iarnă fără regrete.”
conferă textului valenţe extreme de sugestive.
O simpă părere:
propun renunţarea la:
“Ar fi trebuit s-o crezi,”
Cu toate că…cu toate că el trezeşte curiozitatea şi pare a avea locul său. Prin urmare, propunerea mea acum «mi se pare» a fi superfluă.
Dle Gorun,
Călin Sămărghiţan -
Dle Gorun, bucuros de trecerea şi ecoul spiritului dumneavoastră profund reflexiv.